Va spuneam in urma cu cateva zile ca am intrat intr-o noua belea. Mi-era ciuda pentru ca aveam de ales, credeam eu la momentul respectiv, intre a pasi stramb si a calca drept. Si alesesem, din pricina dorintei, din cauza instinctului care nu-mi permitea altfel, sa mai fac o prostie. Imi spuneam ca n-am invatat nimic, ca imi repet greselile la nesfarsit. Dar acum nu mai cred asa ceva.
Mi-a fost scoasa in cale o noua lectie care este continuarea precedentei. In clipa in care am realizat ca am in fata acelasi barbat, cu o personalitate identica precedentului doar ca intr-un alt ambalaj, am ramas fara glas. Dar am inteles ca, de vreme ce eu insami cerusem acelasi barbat, doar ca intr-un context diferit, viata mi l-a oferit. Ca sa-mi dovedeasca, sunt sigura, ca n-am fi fost compatibili nici daca peisajul in care ne-am cunoscut ne-ar fi permis.
Nu pot sa nu neg insa ca ma bucur deocamdata de lectia mea. Sau ca nu sunt inspaimantata de modul in care se va termina. Ma va rani de doua ori. Dar probabil ca la sfarsit voi putea sa depasesc nu unul, ci doua momente.
Mi-e clar ca n-am pasit gresit. Mi-e clar ca am cotit catre lectia pe care trebuia sa o invat. Dar mi-e iarasi ciuda ca soarta se incapatneaza sa-mi explice toate teoriile sale. Iar eu am obosit sa tot invat ca un elev silitor tot ce mi se preda. As vrea, macar o data, sa am posibilitatea reala de a alege. Fiindca pana acum, soarta mi-a dictat, fara strop de indurare, alegerile si suferintele. Probabil ca la sfarsit de drum ma asteapta un mare premiu. Pana atunci simt ca ma joc Piticot cu viata mea sentimentala si ma scoate din minti ca-s la mana zarurilor.
O balanta nu stie insa niciodata sigur. Oare am avut de ales? Nu cred. Pentru ca ori de cate ori am evitat ceea ce imi parea pana si mie de neocolit, am sfarsit prin a intampina pana la epuizare aceeasi bariera. In cele din urma, am acceptat lectia intelegand ca imi va fi iesit in cale de fiecare data pana cand as fi decis sa o infrunt. De ce ti-e frica, nu scapi.
Deci n-am avut de ales. Oare am de aici inainte? Probabil ca nu. Dar nu pot trai o poveste daca nu cred, fie si cu numai un strop de suflet, ca ea are o sansa. Chiar daca in jurul meu ploua cu semne care imi arata ca ma insel, chiar daca ii stiu evolutia pana la ultimul atom, ma vad nevoita sa sar, la fel ca de fiecare data, cu capul inainte. Povestea va continua, sunt sigura, la fel de previzibil: voi cadea, ma voi lovi, voi plange din cauza juliturior, iar apoi ma voi ridica. Ce viteaza sunt la inceput, ce slaba si neincrezatoare sunt atunci cand imi ling ranile…
Dar daca nu-i asa?
Frumos argumentat!
Daca as fi Dumnezeu, ti-as da in dar din nou liberul arbitru (si ingerul pazitor aproape, bineinteles). Si cand e nevoie as veni si cu rivanol si pansamente.
Asa ca….Enjoy!
Este doar viata ta, cu bune si cu rele!
de fiecare data incerc sa dau “like” la comentariile tale ;)) cred ca am sa inventez un buton