Mi-am inceput anul intr-o dispozitie singuratica. Am indepartat din jurul meu pe toata lumea. N-am mai iesit in oras decat in ocazii speciale, n-am mai primit musafiri seara de seara, n-am mai petrecut noptile in fata calculatorului cu Facebook-ul si cu mess-ul deschis. M-am insotit, seara de seara, de o cana de ceai si o carte. Am pierdut orele facand bai lungi, abdomene sau planuri. Am inchis telefoane si usi, mi-am astupat urechile si mi-am alungat prietenii.
Dupa vreo luna am inceput sa-mi fac griji. Nu-mi sta in fire sa prefer singuratatea. Imi plac serile galagioase in care beau vin si mananc prostii impreuna cu cei mai buni prieteni. Imi place sa gatesc cu Vlad, sa pun tara la cale cu Antonia, sa-mi fac unghiile cu Ruxi si sa o bat la cap pe Roxana.
Apoi, intr-o zi, Antonia mi-a explicat ca e normal. Ca invat singuratatea.
Ma asteptam sa-mi fie mai greu. Ma asteptam sa privesc peretii infricosata si sa ma tin cu o mana de cealalta sa nu-mi sun prietenii. Nu-mi venea sa cred ca nevoia de piuit de zid venea natural. M-am bucurat. Eram pe cale sa invat una dintre cele mai grele lectii karmice si-mi era teribil de usor.
Apoi, cand am invatat sa spun “Nu” si am alungat inca de la primul simptom oamenii nocivi din viata mea, mi-am spus ca in 2011 sunt fabuloasa! Ca invat intr-o luna cat n-am invatat in 26 de ani de viata! Ca nu-mi mai trebuie nimic, le stiu pe toate exact ca un om mare.
Insa…
Eu cred ca oamenii cei mai interesanti sunt oamenii care au o doaga lipsa. Cred ca frustrarile, framantarile, experientele negative transforma un om banal intr-o persoana inconjurata de mister. Cred ca amantii deosebiti sunt potentiali pacienti psihiatrici. Si, intr-un final, cred ca povestile cele mai alese sunt schioape de-un sentiment, sabotate de-o situatie imposibila sau presarate cu atat de multe tulburari mintale incat nebunii ce le impartasesc nu isi pot aseza picioarele pe pamant.
Acestea sunt aventuri din care se nasc amintiri. Sunt povesti pe care trebuie sa le traiesti macar o data in viata. Iubiri cu care nu imbatranesti. Si care, de obicei, te tulbura pe o perioada mai lunga decat durata lor propriu zisa. Sunt intamplari care iti dau viata intreaga peste cap. Sunt momente pe care le ador.
Am sarutat in urma cu cateva ore o asemenea poveste. Lipindu-mi buzele de ceea ce stiam ca se va transforma intr-o mare belea, m-am gandit ca n-am sa ma fac bine niciodata. Ca am o nevoie cronica de oameni insuportabili si defecti, perversi a caror satisfactie vine din sadism.
Lula Pena – Passion
Vezi mai multe video din muzica
Din proprie experienta, iti dau dreptate. Rar tii minte acele momente perfecte in adevaratul sens al cuvantului, in care totul merge bine si se intampla pe placul tau. In schimb, cand vine vorba de trairi intense, de situatii dereglate dar care iti dau palpitatii, de acele momente care iti urca inima in gat, lucrurile stau cu totul altfel..iti raman intiparite in memorie si pastrezi intotdeauna parfumul lor aproape intact, le poti rememora ani de-a randul pentru ca isi vor pierde doar putin din culoare, dar vor ramane tot acolo. In schimb momentele perfecte..vor ramane doar atat perfecte. E si asta un lucru mare, si probabil nu am putea trai ok fara a avea ambele situatii in viata noastra…dar cred ca, atunci eu am o doaga lipsa, categoric ma vor da pe spate momentele carora le lipseste cate o doaga;))
Defect, pervers, sadic???
Te rog sa-mi spui ca nu l-ai sarutat pe marchizul de Sade!
Marchizul o sa-ti faca viata mai picanta, dar in nici un caz mai echilibrata.
Oricum, Antonia ti-a spus ca Saturn o sa cearna tot in calea lui. Daca marchizul rezista pana in 2012 (cand Saturn iese din balanta), atunci he is a keeper. Daca nu……….
Lectia se repeta pana cand elevul o invata pe de rost.
Nu-mi fac griji, Saturn il va matura si pe marchiz ;)) He’s not a keeper, e doar o lectie.
PS: Mitzi are si ea ceva de spus, s-a urcat pe tastatura si a inceput sa butoneze ;))