Stateam aseara si cojeam problemele din viata mea cum scoti foitele de la ceapa. Mai scoteam una, trageam o portie de plans. Inca una, mai jeleam nitel. La sfarsit, in mijloc, am dat de o caramida. Am luat-o in spinare si-am aruncat-o cat mai departe.
Sub toate acestea, hop si sufletul. Sufocat, sfrijit, speriat. L-am privit si m-am pus iar pe plans.
Eram atat de ocupata sa rezolv tot ce e practic in viata mea, incat nu mi-am acordat o secunda mie pentru a ma intreba “eu cum ma simt?”. Am verificat permanent ce fac ceilalti. Daca sunt sanatosi – la cap sau prin alte parti. Daca si-au rezolvat problemele. Daca am trimis hartiile. Daca am setat news-urile. Daca, daca, daca… numai ca seara, inainte de culcare, am inceput sa plang si nu m-am mai oprit. Ruxandra dormea dusa in stanga mea. Mi-a fost rusine sa o trezesc, rusine sa-i recunosc ca n-am habar de ce plang, dar ca am nevoie sa fiu linistita. Asa ca am luat pisica in brate si-am plans pana am ramas fara lacrimi. Mai apoi, sufocata de-un nas borcanat si-un calup de belele m-am intrebat ce se intampla cu mine. Si-am inteles ca nu mai am nicio clipa de ragaz, niciun loc de relaxare, niciun minut fara belele. Ca nu mai apuc sa mai respir. Si mi-am spus iar ca plec, desi nici nu ma intorsesem bine.
Nu stiu daca fuga asta continua imi este de folos. Nu stiu daca nebunia de a-mi face bagajele si a pleca rezolva cu adevarat probleme. Si m-am hotarat sa stau. Sa-mi suflec mainile si sa fac curatenie. Dar nu stiu daca pot. Asa ca am luat toate foitele de ceapa si le-am infasurat iar in jurul sufletului. Si am decis ca am sa-mi oblojesc inima atunci cand va fi timp. Pana atunci, ii las ochii acoperiti ca sa nu vada ce-i in jur.
