Vrajitoarea

Cand eram copil, ma jucam in curtea bunicii cu doua fetite din vecini. Imi amintesc ca odata, m-am certat cu una din ele. Cealalta mi-a tinut partea. Brusc, tot jocul s-a redus la a nascoci metode de a ii arata exilatei ca ne putem juca mai bine si mai frumos fara ea. Am tachinat-o toata ziua, iar ea nu s-a lasat mai prejos intrand in rolul de personaj negativ cat ai clipi.

A doua zi ne-am impacat. Cand esti copil totul se desfasoara cu viteza luminii, iar prieteniile si dusmaniile dispar cat ai clipi.  Dar va jur cu mana pe inima ca si astazi imi amintesc surprinderea pe care am simtit-o cand am constat ca joaca nu mai era la fel de amuzanta de cand personajul negativ reintrase in tabara noastra. Ori, in cel mai bun caz, poate ca observasem ca imi placea si acea formula de joaca.

Mi-a fost clar de atunci, pana mai saptamana trecuta, ca in viata avem nevoie si de vrajitoare, balauri si spani. Avem nevoie de personaje negative fiindca fara acestea povestea vietii nu si-ar avea intriga. Si apoi, recunosc, eu inca n-am aflat pana in ziua de astazi ce s-a intamplat dupa ce naratorul a incalecat pe-o sa.

Saptamana trecuta insa am baut o cafea cu sora mea de suflet. Mi-a luat 5 minute sa o ascult in vreme ce imi spunea ca e fericita si linistita alaturi de sotul sau si inca vreo 3 ore ca sa-i explic toate intrigile si telenovelele vietii mele. M-am oprit la un moment dat jenata.

– Esti fericita? am intrebat-o cu frica de a nu-mi raspunde ca s-ar plictisi.

– Da, mi-a spus si am ramas aproape fara glas.  Ajungi la un moment dat la maturitatea necesara pentru a intelege ca trebuie sa te bucuri in fiecare zi de tot ce ai fiindca maine ar putea disparea.

Deci se poate si fara vrajitoare si balauri.