Am o gura cat o sura. E ceva cu care m-am nascut si n-are leac. Spun tot, povestesc orice, am o parere de aruncat intotdeauna, impartasesc povestioare pe unde apuc, iar cand nu am loc sau nu gasesc urechi, ma pun pe scris si apas butonul de publicare.
Si asta nu e tot.
Ori de cate ori vad in jurul meu un nesimtit, un ipocrit sau vreun mincinos, fac ce fac si sfarsesc intr-o confruntare. Fiindca nu pot, oricat as incerca, sa nu-mi bag nasul unde nu fierbe oala mea. Am incercat in repetate randuri. Dar mi se inroseste fata de furie si ma gadila limba de mancarici. Prin urmare, dupa un numar variabil de incercari de a-mi tine cuvintele in piept, explodez zgomotos.
Am descoperit, cu infinita placere, ca nu-s singura. Ca printre prietenele mele s-a mai strecurat o gura bogata. Pe care n-a rabdat-o sufletul sa nu bombane sau sa impunga usturator atunci cand la cafeaua noastra s-a strecurat o cotofana. Care si-a asumat privirile dezabrobatoare ale iubitului sau atunci cand acesta i-a reprosat ca isi baga nasul in treburile altora. Care n-a suportat si pace. Iar eu am aplaudat-o din toata inima cu satisfactia de care numai un alt haiduc se poate bucura.
Ma intreb totusi, acum ca am avut ocazia sa ma privesc din exterior, daca facem bine ce facem. Gandesc ca, de vreme ce e permis sa ajuti un om la nevoie, este normal si sa il aperi atunci cand pare fara aparare. Numai ca, vedeti voi, nu stiu daca e normal sa ma autosesizez numai pentru ca am gura mare. Si nu stiu daca e inteligent sa sfarsesc de fiecare data tot eu prost fiindca ajut atunci cand ajutorul nu-mi este cerut si apar atunci cand persoana aparata nu doreste vreun salvator.
