De ce n-am mai scris

M-am saturat sa clipesc suav din gene si sa ma prefac ca nu aud cand sunt intrebata de ce nu mai scriu. Blogul mi-a ramas in paragina. Prin sectiunea de editoriale bate vantul. In capul meu stau cateva drafturi carora inca nu le-am dat ascultare. N-am mai scris aproape deloc si nu-mi place sa o recunosc. Dar exista o explicatie.

N-am mai scris pentru ca am facut-o lata. Pentru ca am ranit prin cuvintele mele si am scris ceea ce nu trebuia scris si am publicat ceea ce nu trebuia publicat. Iar apoi, cand mi-am dat seama, a fost prea tarziu pentru a mai sterge, desi am mai sters.

Asa ca pur si simplu m-am oprit din scris. Iar explicatia este banala: cand scriu, imi imaginez ca nu va citi nimeni. Este singurul mod in care imi pot deschide sufletul si pot spune ceea ce simt. Daca m-as gandi, fie si numai pentru o clipa, ca cineva citeste ceea ce scriu si se topeste de ras, n-as mai tasta o litera. Daca mi-as imagina, fie si numai pentru un moment, ca mama tine pasul cu viata mea citindu-mi blogul, as cenzura fiecare cuvant. Daca as realiza ca barbatii pe care i-am iubit pot citi cat i-am iubit, n-as avea blog deloc.

Am realizat in urma cu ceva timp ca totusi cineva ma citeste. Si ca anumite lucruri pe care le scriu au consecinte in viata reala. Asa ca n-am mai scris deloc.

Imi pare rau. Pentru ca am scris. Si apoi pentru ca n-am mai scris. Dar poate ca asa trebuia. Poate ca destinul functioneaza prin tot soiul de mecanisme din ce in ce mai upgradate. Poate ca si wordpress-ul este unul dintre ele, la fel ca intuitia feminina si premonitiile. Si poate ca toate acestea au trecut si este timpul sa “add new post”.