Am asteptat semne divine, am cautat miracole, explicatii in legende si-n vise si in carti. Mi-am imaginat un bec dintr-un program de astrologie care ar palpai precum avertizarea de atac cu bomba nucleara atunci cand data nasterii mele s-ar intalni cu a lui. Si-am cautat confirmari de jur imprejur, apobarea bunicii si-a pisicii si a tuturor celor dragi. Pana cand, intr-o zi, am incetat sa mai cer pareri. A incetat sa-mi mai pese de suflete pereche, de semne si de confirmari. Am inceput sa ma tem ca voi pierde ceea ce am deja, sa ma feresc din calea destinului care mi-ar putea prezenta altceva.
Nu m-a mai interesat compatibilitatea astrologica, nici semnul magic, nici sansa de (ne)reusita. Stiam doar ca nu puteam altfel. Ca nu visam decat la inca un strop, ca nu ma interesa nimic altceva decat inca o clipa alaturi de cel drag, ca nu voiam sa exist decat atunci cand el se odihnea pe perna mea. Ca ma rugam sa nu fie el, ca speram sa fie altul cu care viata mea sa fie simpla si lipsita de complicatii. Dar asa mi-a fost dat sa fie.
Il recunosti cand incetezi sa-l mai cauti, cand nici macar nu te mai intrebi daca e el – nu pentru ca esti sigura, ci pentru ca nu te mai intereseaza. Pentru ca daca nu e el, atunci nici nu ai vrea sa cunosti un suflet pereche.
Inteleg abia acum ce am auzit de un milion de ori: Atunci cand il vei gasi, vei sti. Asa ca nu am cum sa va explic mai mult de atat ;).
Daca postul meu ti-a fost complet inutil, incearca si aceasta carte 🙂
