Toata lumea vrea sa fuga din Romania cat se poate de repede. Eu n-as pleca daca as avea ocazia. Probabil ca am si avut-o, dar am trecut pe langa ea fara sa o bag in seama. Pentru ca adevarul este ca nu-mi doresc de nicio culoare sa plec. Nu cred ca as putea sa ma simt acasa nicaieri altundeva, indiferent cat de cald si bine mi-ar fi in vreun alt loc.
Cateodata insa imi vine sa impachetez pe loc. Urasc birocratia din tara asta mai mult decat orice altceva. Urasc hartogareala, cozile interminabile, sistemul tampit care te obliga sa te scarpini cu mana dreapta la urechea stanga. Detest pana in maduva oaselor casieritele obosite si functionarele care isi dau ochii peste cap (desi, cumva, le inteleg si pe acestea) si sunt bolnava pret de vreo cateva zile cand stiu ca trebuie sa alerg dupa vreo hartie.
De exemplu, in ultima vreme am alergat in treispe directii in dorinta (de-a dreptul “nesimtita”) de a-mi schimba medicul de familie. De schimbat, n-as fi vrut poate sa-l schimb, daca l-as fi cunoscut. Doar ca, vedeti voi, eu n-am mai apelat la medic de prin clasa a5-a ceea ce explica modul in care astazi am ajuns croitor fara cojoc, incapabila sa obtin o trimitere si-un concediu de la ocrotitorul meu medical.
Dupa cateva reprize de telefoane trantite in nas (Cum dom’soara sa nu stiti cine va e medicul de familie?) si trei reprize de plans si nervi (Pai stiti, am avut abonament la particular) am renuntat la incercarea de a-mi gasi medicul de familie si am decis sa-l schimb. Cu cine? Si cum? Si cat mai repede!
Am gasit “cu cine” destul de repede, dar nu pentru ca as fi eu prea descurcareata, ci pentru ca Silviu a decis rapid sa imparta cu mine medicul sau, treaba care a simplificat mult lucrurile si, dupa numai doua zile (si doua ore de stat in telefon pentru o programare) am plecat cu doua randuri de hartoage de la viitorul meu nou medic de familie.
Spun 2 randuri de hartoage pentru ca sunt angajata in doua locuri: la spital si la revista (poate ca, intr-o zi, cand am timp si rabdare de fier, am sa va povestesc ce inseamna schimbarea de stagiu si pontajul la spital – apogeul hartogarelii din sistemul medical). Din cele doua randuri de hartoage am facut 8. Pentru ca ai nevoie de fiecare hartie in 4 exemplare. Fiecare din aceste 2 randuri de hartoage trebuie sa petreaca 2 zile in departamentul de resurse umane (nu stiu ce au patit peste noapte acolo, stiu doar ca am plecat cu formularele completate si cu doua randuri de stampile din fiecare loc unde sunt angajata).
De aici, drumu-i lung pana la OPSNAJ (sau CNAS, depinde unde esti asigurat). Eu am mers pe jos, prin frig si udatura pe niste stradute intortocheate. Dar a fost cu noroc pentru ca am calcat intr-un rahat de caine si cred ca de aici a venit tot succesul meu.
Distractia…
Odata ajunsa la Opsnaj, ma asez la o coada formata din numai cateva persoane. Si stau. Si stau.
Din cand in cand peste rand intra cate un batranel hotarat sa ajunga mai repede acasa. Frecvent, daca nu chiar permanent, se aud tipetele femeii de la ghiseu care explica fara chef birocratia romaneasca.
Chiar inaintea mea, o femeie venita pentru a treia oara, explica aproape in lacrimi ca este dispusa sa plateasca unde o fi si ce o fi numai sa isi poata inscrie parintii pensionari la un medic de familie. In spatele meu randul incepe sa cotcodaceasca. Mosul care ma pandise pentru ultima jumatate de ora pentru a-mi sari in fata aproape ca o impinge din fata ghiseului pe respectiva femeie. Ma uit urat la el si se indeparteaza cativa centimetrii plescaind zgomotos din guma de mestecat.
Tipul din spatele meu se agita furios si da telefoane. “Alo, Costica, ba frate, nu ma lasa astia sa las o hartie, tre’ sa stau aici pentru atata lucru”. Pleaca furios, se duce la portar, bate la doua usi. Se intoarce ciufulit si-si reia locul la rand. “Ba, Costica, astia nu iau spaga aici, frate'”.
In cele din urma femeia din fata mea isi ia dosarul si pleaca. Mosul cu ciunga sare cu dosarul lui. Mi se urca sangele in cap si il atentionez printr-o noua privire tip “i kill you!”. Isi trage hartoagele din mana functionarei si ma invita galant sa imi vad de treaba.
Functionara de la ghiseu intreaba ceva. “Si pana in 2007 ce-ati facut?”. Nu aud. Ghiseul e mic si trebuie sa te apleci pana la gaurica patrata ca sa comunici doamna de dincolo de geam. “Am fost studenta”. Nu ma aude. In spatele meu multimea nu a terminat de bombanit femeia din fata mea. Mi-e teama ca voi avea soarta celorlalti si ma voi intoarce la birou cu coada intre picioare. Voi ramane pe veci fara medic de familie, fara adverinta, fara medical! Simt cu mi se urca sangele in cap. Pana aici! Ma intorc catre multime si cer furioasa sa se faca liniste. Adunatura in etate se uita stupefiata. Femeia de la ghiseu ma simpatizeaza brusc. Tranteste stampila de 8 ori pe foile mele si imi inapoiaza 6 dintre ele. “Una la angajator, una la medicul de familie, una ramane la dvoastra”.
Plec. In doua zile voi fi terminat cu hartogareala. Ma simt de-a dreptul norocoasa ca am reusit sa ajung la capatul hatisului birocratic in numai o saptamana si-am reusit (ce-i drept, cu chiu si cu vai) sa ma inregistrez la un medic de familie. Mi-e ciuda ca nu pot face nimic, ca fac parte dintr-un sistem defect pe care il alimentez neconditionat si nu-mi ramane decat sa sper ca voi calca intr-un rahat de caine ori de cate ori voi avea de-a face cu institutiile publice romanesti si cu “coada” tipica de romani.
