Mi-a fost intotdeauna imposibil sa renunt la lucruri. Fie bune, fie rele, am ales intotdeauna sa pastrez toate catrafusele inutile. M-am simtit in repetate randuri vinovata. Poate ca unora le-ar fi de folos lucrurile pe care eu nu le mai port sau jucariile cu care (evident) eu nu ma mai joc. Insa mi-am gasit intotdeauna scuze: poate slabesc/ma ingras/ revine moda. Poate jucariile au suflet si sufera cand sunt parasite. Poate surubelul asta imi va folosi odata. Poate barbatul asta se va schimba. Poate o diploma faculatii pe care n-am avut suflet sa o abandonez la timp imi va fi de folos intr-o zi. Si uite asa am sfarsit prin a strage o multime de tampenii in viata mea, un bagaj imens de lucruri care imi sufoca existenta.
Ma vad nevoita sa fac schimbarea pe care n-am fost in stare sa o fac pana acum niciodata. Incep sa arunc: haine, jucarii, meserii, vise. Mi-a fost mai usor (dar nu foarte) cu tot ce a incaput in tomberon. A mers putin mai greu sa inteleg ca n-am sa le mai pot face pe toate ca pana acum. Dar intr-un fel a fost placut sa ma eliberez de stres. Mi-e insa greu (si inca mai am scurte momente de razvratire) sa renunt la vise. Parca nu-mi vine sa cred ca totul nu se va intampla in viata mea asa cum mi-am imaginat si am planificat din fasa. Ori de cate ori imi spun ca renunt la aproape nimic pentru a avea aproape totul, mi se impotmoleste un nod in gat si se inunda ochii de lacrimi. Ar trebui sa fiu ipocrita sa spun ca nu ma doare.
Totusi…
Mihai mi-a spus astazi ceva teribil de inteligent. Daca visurile ni s-ar indeplini asa cum speram, am risca nefericirea vesnica.
In urma cu fix 10 ani voiam sa ma marit cu barbatul pe care il credeam cel mai minunat om din lume. Si mi-a luat ani buni sa inteleg ca daca dorinta mi s-ar fi indeplinit, as fi sfarsit prin a fi cea mai nefericita femeie din Univers chiar daca el este in continuare un om minunat. Apoi, ceva vreme mai tarziu, mi-am dorit sa nu mai iubesc niciodata. Apoi am sperat ca n-am sa mai fiu parasita vreodata. Si tot asa.
De fapt, habar n-avem ce ne dorim. Ne punem dorinte fara a ne intreba ce s-ar intampa daca chiar ar deveni realitate. Si nu stim sa ne bucuram de viata si de surprizele ei fermecatoare fiindca suntem ocupate sa trasam grafice de evolutie pentru dorinte rostite acum un milion de ani.
Dar eu am iesit din acest cerc. 🙂 De astazi (de fapt, cam de acum cateva zile) am invatat sa renunt la unele vise in favoarea altora. Mai bune, mai frumoase, de-a dreptul minunate. Sa las viata sa imi faca surprize, sa ii permit sa imi daruiasca ce are de daruit. Si sa ma bucur de tot ce se intampla odata cu invatarea acestei lectii noi.
Tu esti Oana Trifu care a scris in Kudika un material despre viata femeii la 25 de ani??? Tocmai l-am citit si m-am revoltat cu totul. Daca asta e jurnalism glossy eu am trecut degeaba prin scoala ori gradinita. Cum e posibil sa incepi un material cu “Datorita unei sarcini delicioase…”???? Doamne Dumnezeule, fetita, esti exagerat de slaba in domeniul asta al scriiturii de presa! Ce inseamna o sarcina delicioasa??? Ai studiat vreodata gramatica limbii romane??? Mi-ar fi rusine sa semnez un astfel de material mizerabil. In semn de protest fata de jalnica ta lipsa de condei- promovata big time insa de conducerea gazetei de perete online- promit solemn pe cravata mea de pionier ca niciodata nu voi mai accesa sau citi vreun rand iesit din creierasul domniei voastre. Sa`ti fie rusine ca te intitulezi – cu mandrie patriotica, I`m sure!- jurnalist. Imi faci casta de rusine, fetita!
“De fapt, habar n-avem ce ne dorim”- citat din tine de mai sus….tu te asculti ce scoti din tine??? Vorbeste in numele tau, duduitzo! Generatia mea stie ce vrea. Poate tu ai imbatranit degeaba- ca doar spuneai ca la 25 de ani esti matura. Hotaraste-te: stii sau nu ce vrei? Ca observ 2 abordari diferite. Si consulta si un psiholog, frustrarile tale sunt scrise si puse pe tapet aici big time.