Adevarul este ca…

Nu-mi place sa fiu insarcinata. Deloc.

Probabil ca problema a luat nastere tot din felul meu defect de a gandi. Mi-am imaginat ca sarcina este cea mai grozava perioada din viata unei femei. Ca te rasfeti noua luni de zile, ca inventezi pofte doar ca sa te amuzi si ca poti manca orice vrei, cand vrei si cat vrei punand totul pe seama piticotului.

N-am luat in calcul niciun aspect negativ. Asa ca m-au lovit toate din plin, rand pe rand.

Mai intai au inceput greturile. A fost un cosmar. Eram plecata din tara, intr-un press trip, cand stomacul meu a inceput sa se balangane ca o corabie pe valuri. Am fost sigura ca salteaua de la hotel e plina cu apa. Si ca tot Universul a conspirat pentru a-mi pune sub nas numai mancaruri crude, tocate sau pline de condimente dubioase.

Mancarurile… alta distractie. Ei bine, slaba n-am fost niciodata, dar reuseam sa imi mentin o silueta prezentabila cu ajutorul dietelor si alimentatiei sanatoase. Mai scapam ocazional intr-o merdenea sau un hipopotam Kinder, dar reuseam sa-mi compensez pacatele si sa intru in haine frumusele. Acum nu mai intru in nimic. Am luat 30 kile la bord si port haine urate (pentru ca – sunt sigura – cineva si-a propus sa faca misto de toate gravidele Universului si sa croiasca numai haine desirate, dar cu protectie pentru bebel). Pe de alta parte, exista o categorie de gravide care reusesc sa-ti faca viata si mai amara pentru ca reusesc sa-si poarte sarcina cu atat de multa gratie incat iti vine sa plangi numai ca le vezi – sau le mirosi, asa cum era cazul blondei ultra-parfumate cu care ma tot intalneam la ecografiile din primul trimestru. Aceasta clasa speciala de gravidute este formata din femei care nu se ingrasa, nu retin apa, nu se baloneaza, nu au greturi si reusesc intotdeauna sa isi gaseasca haine minunate care se muleaza de formele frumoase si pe burtica tuguiata care arata ca o perna ascunsa sub burta unui fotomodel.

Dar sa revenim la mancare. Sa nu va imaginati ca am mancat tot ce mi-am dorit, oriunde, oricand, oricat. Sigur, n-am inghitit 30 de kile de aer. Doar ca pitica mi-a dictat alimentatia. Am avut arsuri inumane de la toate produsele de patiserie (nuuuuuuuu!!!!!), greturi si varsaturi de la ciocolata, iar singura mea pofta a fost de cremwursti cu mustar (cah!). Mancarea gatita (in cantitati industriale) a fost singura mea alinare impotriva greturilor.

Apoi a fost teama. Nimeni nu vorbeste despre teama din primul trimestru. Ei bine, eu cred ca nu sunt singura care a avut permanent un semn de intrebare atarnat de-un neuron: “E pe bune? Chiar se intampla? Dumnezeule, de aici nu mai e loc de intors”. Sigur, mi-am dorit o viata intreaga sa fiu mamica, dar acum, ca se intampla cu adevarat, oare aveam sa fac fata realitatii? Toti cei din jur topaiau de fericire, eu ma simteam datoare sa radiez (noroc cu greturile), nimeni nu lua in calcul posibilitatea ca eram terifiata de atat de mult “nou” in viata mea incat nu eram in stare sa asimilez complet informatia.

Durerile de cap au dominat trimestrul al doilea. Simpla lor amintire ma face sa ma cutremur. Dar chiar si migrenele au avut un concurent de temut: grijile au fost deliciul din luna a patra. Intr-o zi, cand frica imi va fi trecut complet, am sa va povestesc cum am ajuns sa plang tremurand o luna intreaga in asteptarea rezultatului amniocentezei piticutei mele. Nu stiu daca insomniile sunt un rau aparte sau sunt cauzate de griji. Stiu doar ca vin la pachet si iti alimenteaza anxietatea si migrenele.

Se spune despre gravidute ca au o sclipire aparte. Ca au tenul curat si parul stralucitor. Exista insa (va asigur) si exceptii. Tenul meu n-a fost niciodata mai bubos si mai incarcat de puncte negre. Aratam de parca as fi lucrat in mina din zori si pana-n noapte. Parul crestea, e drept, mai repede decat in mod normal. Insa predominant in locuri unde nu aveam habar ca trebuie sa ma epilez.

Picioarele s-au umflat de parca eram ruda cu soparla din ultimul Spiderman. Am cautat sa ma strecor (delicat ca un elefantel) intr-o pereche de papuci cu cinci numere mai mari. Dar de dimineata si pana seara si acestia deveneau neincapatori pentru gogosile mele de talpi.

Am mentionat arsurile? Ei bine, acestea au revenit in forta in trimestrul trei. Alaturi de o foame crunta, demna de rumegat pietre.

Intre timp, copilasul ocupa tot mai mult teritoriu din burtoi. Vine un moment in care orice gravida ar putea jura ca bebe ii sta in gat. Distractiile se suprapun: ti-e foame, dar n-ai loc sa depozitezti mancare in stomacul impins intr-un colt de uterul gigantic. Daca totusi reusesti sa consumi ceva alimente, pregateste-te sa regreti amarnic. Pentru ca esofagul ramane cumva deschis. Si tot acidul din stomac isi face de cap de parca ai fi baut tuica amestecata cu palinca si lichior stricat de oua. Colac peste pupaza, mergi ca o rata si plangi ca o gasculita in oricare circumstanta – de suparare, de fericire, de emotie, de somn, de nu-stiu-de-ce. Abia astepti sa scapi, sa nasti si sa redevii om. Oh, dar asta e deja alta poveste: nasterea in sine iti da insomnii, apoi gandul ca vei fi incapabila sa cresti un copil te tine treaza noaptea numarand oi. In plus, copilul trebuie sa se coaca cat mai bine, asa ca orice contractie sau sut mai zdravan te ridica in capul oaselor intrebandu-te daca “asa e cand nasti ori ba”. N-ai voie sa iti faci griji pentru ca stresezi copilul, dar esti un munte de griji. N-ai voie sa faci efort, dar o simpla plimbare prin casa te face sa te simti ca si cum ai fi alergat la maraton. Nu ai rabdare sa citesti sau sa te uiti la un film, te fatai in pat si incerci sa te relaxezi. Da… sigur ca da…

Sigur, exista si aspecte pozitive. Momente pentru care merita din plin sa suporti trei luni de greata, inca trei de durere de cap si alte trei de la arsuri. Clipe in care simti ceva ce habar n-ai sa explici si senzatii pe care nimeni niciodata nu le poate desena (iar eu ma pricep mai bine la a descrie toate aspectele negative). Apoi, recunosc: pe tot parcursul sarcinii am avut ocazia sa descopar, zi de zi, alaturi de mine, un barbat minunat de care m-am indragostit iremediabil. Mai matur decat as fi visat, mai bland decat as fi sperat, mai stapan pe el si mai pregatit pentru “cariera” de parinte decat voi fi eu vreodata. Ma gandesc cateodata ca acesta a fost rostul tuturor durerilor si rau-rilor si emotiilor din timpul formarii piticutei noastre. Probabil ca inainte nu eram pregatiti sa fim parinti de la o zi la alta iar eu eram cu siguranta insuficient calita pentru a fi mama. E adevarat, dupa vreo opt luni de antrenament, ma simt ceva mai sigura pe noi, ca familie, decat eram la inceput.

Nu spun ca sarcina e cel mai rau lucru din lume. Insa m-am saturat de toate mamele fantastice care nu-ti vorbesc decat despre jumatatea plina a paharului. Iti genereaza asteptari grozave si apoi te fac sa te simti vinovata ca nu esti la fel de grozava ca ele. Adevarul este ca sarcina este o perioada dificila, plina de nou – bun si rau. Ca iti trebuie mult curaj si teribil de multa nebunie, incredere oarba si inconstienta si… ei bine… cam atat. Iar rezultatul, sunt sigura, merita din plin.