O saptamana pe insula Koh Samui (si cum am picat cu avionul pe drum)

Din avion se vad orezariile si niste sosele inguste cu putine masini, cartiere cu acoperisiri colorate identic si aeroportul. In Bangkok avem parte de o aterizare placuta, la fel ca si cea din Istanbul, unde am avut escala in urma cu vreo 12 ore. Din pricina intarzierii, pierdem avionul care face legatura cu Koh Samui. Nu-i bai… Oricine trebuie sa piarda un avion macar o data in viata. E mai bine ca am bifat si aceasta experienta acum, cand nu avem alta graba decat aceea de a face un dus racoritor si de a ne tolani intr-un pat confortabil.

Starea de spirit zen ma paraseste in timpului celui de-al treilea zbor – un drum scurt din Bangkok spre insula. Avionul trece printr-o furtuna ca-n filme (cele SF, in care personajele principale naufragiaza pe o insula populata de dinozauri) si cade in gol de vreo trei ori. Avem parte de o jumatate de ora de cosmar in care trec pe rand prin toate starile sufletesti adecvate situatiei: frica, teroare, resemnare. Cand una din stewardese incepe sa tipe imi dau seama ca gluma s-a ingrosat… renunt sa mai rostesc rugaciunile in gand si incep sa strig in gura mare Tatal Nostru desi sunt sigura ca suntem singurii romani din avion, ba poate singurii crestini. Cu prilejul sperieturii grozave, constat cu surprindere ca prioritatile in viata mi s-au schimbat enorm: daca in urma cu vreo trei ani mi-era teama ca nu facusem suficiente in viata, acum m-am dezmeticit multumind divinitatii pentru tot ce imi daruise. Imi dau seama cat sunt de implinita, de norocoasa, de fericita. Ma rog sa supravietuiesc ca sa ma pot bucura de tot ce am primit. Si aterizam cu happy end :).

Suntem asteptati la aeroport de personalul hotelului. Ne intampina cu apa de cocos (vai, ce minunatie!) si prosoape racoritoare cu lamaita (vai, ce binecuvantare!). Ne conduc pe un drum ca de tara, pe marginea caruia contrasteaza intrarile somptuoase in resorturi cu baracile localnicilor. In Thailanda se circula pe stranga asa ca in fiecare secunda am impresia ca mergem pe contrasens si ne vom ciocni frontal cu vreuna din motoretele care vin din cealalta directie. Dar dupa zborul pe care l-am avut un accident de masina imi pare o ciupitura de tantar asa ca ma relaxez si ma bucur de privelistea complet diferita de tot ce am vazut pana acum.

Pe seara iesim sa mancam la restaurantul cu specific thailandez din resort (exista si unul cu specific european la care nu ma grabesc sa mananc; vreau sa savurez experienta acestei calatorii cu tot ce are sa imi ofere – incepand cu mancarea si terminand cu starea de spirit minunata pentru care thailandezii sunt renumiti). Suntem cam dezamagiti la inceput: arata ca un restaurant chinezesc ieftin iar mie mi-au adus un cocktail cu apa de cocos care pare extrem de artificial desi aici au un cult pentru nuca de cocos.

In schimba, mancarea se ridica la nivelul reputatiei: supa Tom Yam Gung (supa lor traditionala pe baza de creveti ) este atat de picanta incat lui Silviu ii curg lacrimile in farfurie, iar orezul meu cu fructe de mare este minunat desi i-am cam ofensat rugandu-i sa nu il prepare picant. Silviu cere paine la supa iar chelnerul rade de se prapadeste si ii aduce un bol de orez.

Mergem apoi sa incercam marea cu degetul. Apa e fiarta, ciorba e putin spus… just my kind! Abia astept sa fac o baie maine!

A doua zi

Micul dejun e de vis. Mananc gem de nuca de cocos si gem de papaya, porridge cu sirop de artar si iaurt de casa. Cateodata pur si simplu merita sa te ingrasi…

Fructele m-au luat prin surprindere: ma asteptam ca toate sa fie fantastice. Nu sunt. Importa si ei ce nu au si sunt la fel de false precum ale noastre. Dar papaya si ananasul au gust dumnezeiesc, iar bananele sunt aproape ca acelea pe care le mancam in copilarie, imediat dupa ’90, pe vremea cand inca nu invatasera sa le puna atat de multe chimicale. Evident, aceastea sunt mai bune fiindca sunt luate direct din copac.

Sesiunea de plaja se ridica si ea la nivelul reputatiei. Apa, in schimb, a disparut cu totul din cauza refluxului. Am aflat ca nu vom putea sa facem baie in mare, cel putin nu pe plaja noastra sau cel putin nu in timpul zilei. Noaptea apa vine pana aproape de treptele terasei de pe plaja, dar ziua, intocmai ca in povestea porcului, marea se transforma intr-o mlastina iar apa nu depaseste nivelul talpii.

A treia zi

Este mai cald decat ieri, mult mai cald si soarele arde prea tare. Am observat inca de la micul dejun ca resortul a devenit mai aglomerat. Asa ca la piscina astazi am destule de barfit: “vedeta” este familia de indieni care ma scot din pepeni. I-am observat in primul rand pentru ca vorbesc copiilor extrem de tare intr-o engleza stricata. Nu-mi place chestia asta cu vorbitul in alte limbi cu copiii. Ok, inteleg, sunt “bureti”, pot invata mai multe limbi deodata si e pacat sa nu le faci viata mai usoara oferindu-le cat mai multa informatie atunci cand o retin cel mai usor. Dar sunt absolut sigura ca poti face asta in intimitatea casei tale. Sa vorbesti in public cu copilul tau in alta limba mi se pare snobism.

Dar nu asta ma deranjeaza cel mai tare la indienii mei, ci faptul ca, in vreme ce baietelul este lasat sa se joace linistit sub privirea atenta a bunicii, cei doi parinti isi terorizeaza fetita invatand-o sa inoate. Sigur, nu spune nimeni sa nu iti inveti copilul sa inoate, dar acesti parinti sunt atat de agresivi, de reci si de rautaciosi incat ma fac si pe mine sa plang odata cu fetita.

Am dezvoltat o obsesie pentru nucile de cocos asa ca sorb din a treia nuca pe ziua de azi si caut pe Google informatii despre beneficiile sale. E magica! E buna la toate! In special la slabit, desi are un miliard de calorii. Nu-i neg beneficiile, dar partea cu slabitul nu functioneaza. De cand am ajuns aici m-am impanat zdravan, desi mancarea thailandezilor nu este deloc ingrasatoare. Mananca foarte sanatos: zero paine, grasimi prvenite numai din surse bune (de palmier si de cocos – apropos se pare ca uleiul de cocos e mult mai sanatos decat cel de masline), nu au dulciuri aproape deloc (singurul lor desert traditional este orezul lipicios cu mango care e de fapt o lingura de orez cu lapte fiert bine cu o bucata de mango alaturi) iar pe meselor lor nu am vazut deloc sare.

Spre pranz imi fac curaj sa incerc masajul thailandez. Sa va spun drept, nu imi place de nicio culoare. O cauza ar fi ca pe umeri sunt arsa de soare si orice atingere, fie ea si blanda, imi provoca lacrimi. Dar nu acesta este motivul principal. Sa va explic: cred ca varianta romaneasca a masajului thai este mentionata in Fratii Jderi si anume, sa fii calcat de urs. De fapt, de un ursulet pitic cu ochi oblici. E eficient daca te dor oasele de-ti vine sa plangi, dar in oricare alta situatie e doar o frectie cam agresiva.

De relaxat nu pot spune ca ma relaxez, desi intreg contextul ar fi favorabil: masajul se desfasoara intr-un foisor situat pe malul marii, dar ascuns intre palmieri, intr-o pozitie care imi permite sa admir valurile. Totusi, dupa masaj constat ca fiecare muschiulet din corpul meu este mai relaxat, mai “bine asezat” pe osul sau si orice urma de durere de pe traiectul coloanei disparuse (e adevarat, nu aveam vreo durere mareata nici inainte).

Seara

Doamne cat iubesc natia asta! Si nucile de cocos! Sunt atat de zambitori si serviabili! Thailandezii nu cocotierul!

Seara mergem pe malul de nord al insulei, in Fisherman’s Village (Bo Phut) – un targ ce a fost pe vremuri sat pescaresc iar acum adaposteste un bazar imens. Initial suntem dezamagiti teribil: noi ne asteptam la barci de pescari si gratare improvizate pe plaja si am gasit in loc tarabe cu haine si restaurante pe malul marii. Ne “indulcim” insa rapid cu o frigaruie de broasca (o nebunie, puiul de balta de la restaurantele noastre chinezesti nu are nicio treaba cu originalul) iar mai apoi cu un platou de fructe de mare absolut fantastice. Calamarul se topeste in gura. Pestele – nu stiu ce natie e- are gust dulce, dar zero oase. Silviu se indragosteste de creveti, iar eu gust pentru prima oara stidii si crabi (Jeremy Clarkson a spus-o cel mai bine – o fiinta pe cat de urata, pe atat de gustoasa!). Incheiem seara cu un mojito (thailandezii nu au auzit de cuba libre) si o narghilea de mere savurate pe niste perne gigantice asezate pe malul marii.
Poate ca totusi am murit in avion la venire iar acum sunt in Rai…

Ziua a patra

La 8:40, intocmai cum ne-au anuntat in ziua precedenta, soferul masinii cu care mergem astazi in safari a fost in fata hotelului. Thailandezii nu contenesc sa ma uimeasca: cine s-ar astepta de la acesti oameni sa fie punctuali?

„Safari” este poate prea mult spus. De fapt, facem un tur al insulei si vizitam cele cateva obiective turistice apropiate, asistam la un spectacol cu animale si calarim elefanti. Partea de safari presupune de fapt un scurt drum prin jungla, intre doua obiective turistice. Aventura noastra in salbaticie este de fapt foarte organizata si se desfasoara in deplina siguranta.

La Big Budha, o statuie mare (cum altfel?) si aurita a lui Budha, lovim cu un ciomag in vreo 15-20 de clopote atarnate de jur imprejurul statuii. Sa va spun drept, la inceput nu am avut nici cea mai mica banuiala de ce zanganim clopotele. Facem si noi ce fac toti ceilalti dintr-un profund si sincer spirit de turma. Presupun ca alungam spiritele rele, dar aflu ulterior ca in realitate clopotele au rolul de a-l trezi pe Budha pentru ca acesta sa iti indeplineasca o dorinta. Cam agresiva cererea daca ma intrebi pe mine. Plus ca ma distreaza copios ideea ca Budha e un zeu cam somnoros si ma bucur inca o data de religia mea, de ingerul pazitor care a facut o treaba excelenta in avion si de Dumnezeul meu care nu doarme niciodata.

Ghidul nostru e tare dubios, aduce mai mult a vrajitor vodoo decat a thailandez budist. Are unghii lungi si cel putin 20 de inele pe mana dreapta, e incruntat si cam isteric. Ne povesteste ceva despre familia lui, nu inteleg bine ce pentru ca are o pronuntie care aduce mai mult a latrat, dar cred ca are vreo douazeci de frati saraci si ii intretine pe toti. Ma astept ca in urmatorul moment sa isi scoata caciula si sa inceapa sa cerseasca. Mi-e teribil de anitipatic personajul si simt ca sentimentul e reciproc. Incerc sa il ignor si pentru o vreme fac o treaba extraordinara.

Soferul conduce ca un dement. De fapt, toti locuitorii insulei conduc tare aiurea. In 52 km cat are toata insula sunt sase semafoare pe care nimeni nu le respecta. Informatia ne este oferita in vreme ce soferul nostru trece pe rosu. Incerc sa ignor si aceasta neplacere si ma gandesc ca suntem totusi in siguranta, toata excursia este o dezordine organizata si e periculoasa doar in aparenta.

Vizitam niste stanci cu forme obscene si un templu budist cu un calugar mumificat. Un alt calugar (de aceata data in viata) ne leaga la maini niste bratari  din sfoara impletita si rosteste ceva rugaciuni. Sunt foarte incantata, ma simt ca in Eat. Pray. Love. dar entuziasmul meu se topeste rapid cand calugarul nostru scoate o cutie de sub altar si incepe sa strige in gura mare „Money, money, big, big”. Ma simt ca la camera ascunsa iar intamplarea (insumata cu starea neplacuta data de ghidul-witch-doctor) imi taie cu totul cheful de safari.

Urmeaza spectacolul cu animale. Probabil din cauza dispozitiei proaste, nu ma pot bucura deloc. Mi-e mila de elefanti, par foarte chinuiti. Sunt inteligenti si simpatici (cam slinosi, e adevarat, dar nu e vina lor). Ghidul nostru pare a fi si un soi de maestru de ceremonii, vorbeste fara oprire, foarte repede de parca ar licita ceva. Are un accent atat de stalcit incat nu inteleg nimic. Silviu distinge cateva informatii: sarcina unei elefantici dureaza 18 luni (saraca, eu am rezistat cu chiu cu vai 8 luni…); un elefant mananca 250 kg de mancare in forcare zi; pe insula sunt 2000 de elefanti (wow!) si cei mai norocosi ajung la ei (asta e parerea lor, eu tind sa ii contrazic avand in vedere cum arata saracii elefanti).

Una peste alta, show-ul a fost super haios. Mai jos, poze:

Daca vreodata pasii va poarta pana pe aceasta insula si vreti sa plecati intr-un safari de o zi, va recomand cu caldura sa luati cel mai “light” program. Noi ne-am repezit lacom catre cel mai incarcat itinerariu si a fost teribil de obositor. De fapt, sa va spun drept, a fost cea mai rea excursie din viata mea. Soferul a condus absolut nebunesc punandu-ne in pericol in mod repetat. Am plans de frica iar ca rezultat soferul a mers mai tare iar seful-cercetas-ghidul-witch-doctor-maestru-de-ceremonii a inceput sa rada de mine din masina alaturata si sa ma arate cu degetul. Pentru ca experienta sa fie completa, la una din coborarile offroad, bancheta pe care stateam s-a rupt iar noi am ramas suspendati in centuri, prilej sa-mi confirm teoria ca o excursia nu este doar in aparenta periculoasa ci si in realitate.

Ziua a cincea

Era cat p-aci sa dau coltu’. Mi-a fost rau cum imi era cand eram mica si ma pazea mama toata noaptea schimbandu-mi compresele de pe frunte si dandu-mi apa cu lingurita. Am zacut pana spre pranz cand am gasit suficiente resurse pentru a-mi muta sediul bolitului pe un sezlong umbrit. Probabil ca mi-ar fi fost mai comod in camera, dar am senzatia nesuferita ca pierd o zi de rai.

De dimineata ma durea si ultima celula a corpului de parca m-ar fi batut cineva toata noaptea (sau mi-ar fi facut masaj thailandez), dar apoi micii nostri prieteni cu cap mare si ochi oblici au reusit sa ma binedispuna. Mai intai, s-au oferit sa ma duca la spital. Am apreciat intentia. Apoi mi-au servit paine prajita cu unt si sare – ceea ce stiu sigur ca a fost un efort pentru ei fiindca nu gasesti paine si sare pe aici decat dupa cautari lungi ( unt se gaseste, e chiar peste tot, insa nu m-am prins cum il mananca ei). Mai apoi, lovitura de gratie, s -au oferit sa ne trimita doua borcane de gem de mango in camera, cadou din partea lor. Gestul mi-a parut adorabil, iar gemul este mai mult decat bine primit fiindca de cand am ajuns aici ma gandesc cum as putea sa ii duc si Dianei mele acasa aceasta bunatate preparata chiar de personalul hotelului (la fel ca si inghetata din nuca de cocos, dar chiar inghetata n-am sa indes in bagajul de cala).

In cele din urma, trebuie sa trec pe lista factorilor declansatori de buna dispozitie si chelnerul care ne serveste la piscina si care e vesnic numai zambet. Il ador. E un izvor de energii pozitive. Nu m-am simtit niciodata atat de bine cand mi-a fost rau.

Ziua a sasea

M-am trezit cu bucuria si recunostinta pe care o poti avea numai dupa ce ai fost bolnav: “Doamne, ce frumoasa e viata cand nu te doare nimic!”. Am dormit cel putin 12 h – de ieri de pe la 19:00 pana astazi la 7:30, dar daca ar fi sa calculez zacerea de ieri, ar fi mai corect sa spun ca m-am culcat sambata seara si m-am trezit luni (mi-e ciuda ca am pierdut o zi, dar slava Domnului ca a fost doar una).

Post-boala m-am autodiagnosticat cu o indigestie provocata de mancarea din jungla, desi in urma cu numai o zi ii spuneam lui Silviu printre lacrimi ca m-a deocheat ghidul vodoo. In continuare nu exclud nici aceasta varianta pentru ca insanatosirea a venit ieri la fel de brusc precum s-a instalat boala. Suspectez ca thailandezul zambaret a anulat prin energiile sale pozitive raul facut de ghid. Sa va explic: ieri, spre seara, cand pe mine ma parasisera iarasi puterile si simteam ca boala isi reintra in drepturi odata cu venirea noptii, Silviu a comandat “ospatul” care a tinut loc de cina: paine prajita, branza si orez fiert chior (oricum asa il prepara ei in mod normal). Mancarea ne-a fost adusa de un thailandez zambaret care semana cu Mickey Mouse: “you ask shizzzz?”(dupa lupte seculare am inteles ca ne intreba cate felii de branza sa aduca). Mai apoi, cand m-a observat chircita in pat, a inceput sa se agite: madame sick? I make soup. Good soup! I call doctor. I make tea. Nu stiu ce a facut, jur, pentru ca n -am mancat nici supa, n-am baut nici ceai si nici doctorul nu m-a vazut, dar dupa ce a iesit Mickey Mouse din camera, am inceput sa rad cu pofta de dragalasenia lui si m-am simtit pe loc mai bine. Cinci minute mai tarziu adormisem.

Astazi am decis sa mai dau o sansa masajului thailandez – de data aceasta cu ulei de cocos (duuhh). Si cred ca a fost o hotarare buna pentru ca maseuza de astazi pare ca imi cunoaste corpul mai bine decat mama. Stie exact unde ma doare, unde sa insiste, unde imi place. O iubesc. Si iubesc uleiul de cocos. Si culmea! De cateva zile incoace imi iubesc si corpul asa imperfect cum e. Mi-a luat ceva vreme sa ajung la aceasta performanta (in special dupa sarcina) si n-am crezut sincer ca voi mai reusi vreodata. Parea ca din ce slabeam, ma vedeam tot mai grasa, tot mai lipsita de tonus si tot mai nemultumita de mine. Of, locul acesta este magic. Iti da o liniste sufleteasca si un calm mental deosebit.

Daca tot veni vorba de corp, trebuie sa notez o constatare imbucuratoare facuta chiar in aceasta dimineata: si barbatii trebuie sa treaca prin experienta unei sarcini pentru a aprecia corpul unei femei. Daca in urma cu doi, trei ani il puteam auzi pe Silviu facand tot soiul de comentarii rautacioase la adresa vreunei femei cu vreo suncuta in plus (hai, fie, poate nu una singura) sau vreun san mai nu stiu cum, azi comentariile lui suna complet altfel: “uite ce bine se tine femeia aia dupa ce a facut doi copii” sau “sigur ca aia are pielea mai tonifiata, tu esti femeie, ea e fetita”. Daca Silviu meu a ajuns sa aprecieze eforturile pe care o femeie le face pentru a se mentine in forma, atunci poate ca totusi nu sintem de pe planete diferite.

Seara am parte de o surpriza de proportii. Silviu mi-a pregatit o cina romantica pe plaja. Il “mirosisem” de vreo doua zile ca imi “coace” ceva, dar a reusit sa depaseasca toate asteptarile. Observ cu placere ca tot personalul hotelului participa la complot. In vreme ce mergem catre plaja toti intorc privirea dupa noi si zambesc pe sub mustata. Mickey Mouse si chelnerita cu aparat dentar sunt in extaz. Se bucura din suflet pentru noi si sunt entuziasmati peste masura de parca ar fi cina lor romantica, nu a noastra.

Masa este pregatita intr-un foisor cu perdele albe (am avut fantezia asta cu perdelele albe toata adolescenta) la care ajungem strecurandu-ne pe o potecuta luminata discret cu lumanari. Ne asezam la masa si ne bucuram de priveliste, de mare, de adierea vantului si de muzica de pian care se aude in surdina in timp ce chelnerul nostru ne umple paharele si ne aduce mancarea.


Mancarea… in viata mea nu am gustat ceva mai bun, mai delicios, mai echilibrat in gusturi si mai interesant. Supa tom yam gung este servita in nuca de cocos (dragostea mea…) si arata fantastic (Silviu se jura ca gustul este pe masura aspectului dar mie mi-e frica sa incerc fiindca inca nu ma simt suficient de refacuta ca sa mananc picant). Cocktailul din fructe de mare este servit in coaja de ananas si e fin si dulce in acelasi timp. La desert primim orez lipicios cu mango (v-am spus ca e singurul desert!) si inghetata de nuca de cocos. Nu ma pot abtine sa rad tot orezul lipicios si mi se face iar rau.

Bolesc iar toata noaptea dar nu regret nimic. Inchid in cutiuta celor mai pretioase amintiri cina noastra romantica si astept sa treaca si aceasta noapte.

Ziua a saptea

Imi incep ziua cu o traditionala supa de orez. Urmeaza un ospat cu paine prajita si orez chior cu banane pasate. Imi vine sa plang. Sunt atatea bunatati aici iar eu mananc prostiile astea! Daca tot ma ingras, as vrea macar sa imi faca placere!
In restul zilei zac la piscina si spre seara decid sa mergem la farmacie. Iau antibiotice si simt efectul lor aproape imediat. Hmmm…. de ce nu m-am gandit la asta de la bun inceput?

Dupa experientele recente cu mancarea thailandeza, hotaram sa testam si restaurantul cu specific european din resort. O idee nu chiar grozava… Asiaticii nu stiu sa gateasca european, nici macar atunci cand vine vorba de a pregati un sandwich. Pare absurd, dar eu cred ca explicatia sta in faptul ca ei nu sunt deloc obisnuiti cu gustul sarat. Au picant si dulce din plin (frecvent combinate), au ceva amar si acru, dar sarat-deloc. Asa imi explic de ce sunt incapabili sa pregateasca mancaruri ce par banale pentru noi – sandwichuri, pizza, paste.
Problema salatelor cere un paragraf individual. O data pentru ca trebuie sa revin asupra observatiei mele ca thailandezii ar manca sanatos cu o completare care ma intriga: oamenii acestia nu mananca deloc legume! Au trei boabe de pseudo-mazare in noodlesii lor, niste chestii care aduc a morcov pe care ii calesc si  au desigur ciuperci gatite. Atat. Nimic crud. Iar aici n-am intalnit nici macar corespondentul salatelor de la restaurantele noastre chinezesti – salata de urechi de lemn sau castravetii cu otet.

Ca dovada ca notiunea de salata le e complet straina, atunci cand am incercat sa le cer o salata cu legume crude, am primit o farfurie cu cateva felii de vanata cruda, niste rondele de dovlecel, cateva bucati de ardei gras taiat julien, niste jumatati zdravene de ceapa si doua ciuperci, tot ospatul stropit cu ulei si otet (evident fara strop de sare). Chiar si asa, cand am muscat din ardei, am simtit ca prind viata si mi-am dat seama cat de mult mi-au lipsit legumele in aceste cateva zile in care am incercat sa mananc mancarea lor traditionala iar mai apoi m-am indopat cu paine prajita si orez. Abia astept sa mananc acasa o salata gigantica de rosii cu branza!

Ultima zi

Nu ma simt pregatita sa parasesc acest paradis. Ba mai mult, nu ma simt deloc pregatita sa zbor avand in vedere cum am ajuns aici si luand in considerare cerul innorat si prognoza de furtuna. Dar pe de alta parte mi-e dor de Diana de mi s-au lungit urechile, asa ca abia astept sa ajung.

Vreo 15 ore de zbor mai tarziu si vreo alte 6 petrecute prin aeroporturi, ei bine, va puteti imagina cine ne astepta in Otopeni…