Recunosc cu mana pe inima: mi-e frica de mor de copilul meu. Ma sperie ingrozitor ca nu-i pot face fata, ca nu-i pot asigura ceea ce are nevoie, ca nu stiu sa-i transmit prin sau fara cuvinte tot ceea ce are nevoie sa stie si sa simta. Mi-e teama ca nu fac bine ce fac. Stiu sigur ca (in cel mai bun caz) uneori gresesc. Imi doresc cu disperare sa existe o carte, una singura, nu mai multe care sa imi spuna clar, fara urma de indoiala, ce ar trebui sa fac. Un fel de manual al parintelui perfect. Un curs care sa-mi garanteze ca nu gresesc urmandu-i sfaturile. Sa scrie domne’ negru pe alb cum se cresc copii, cum se coc in adolescenti independenti si mai tarziu in adulti fericiti.
Aceasta carte nu s-a scris. Sunt sigura. S-au scris in schimb alte miliarde (ok, poate exagerez) de carti de parenting. Unele mai bune, altele complet smintite. Dar cine sunt eu sa le judec? Sunt sigura ca unii sunt de acord si cu cele pe care eu le consider smintite. Ceea ce, intr-un final, e dreptul lor.
Personal, am optat pentru parentingul neconditionat pentru ca temerea mea cea mai mare este ca voi creste un copil care se teme si de ploaie (ca maica-sa). Si nu vreau. Vreau sa fie fericita chiar daca asta presupune sa-mi albeasca si ultimul fir de par din cap, sa-mi toace si ultimul neuron si sa fiu aratata cu degetul pe strada si de ultimul vecin. Ei bine, da! copilul meu are voie sa se tavaleasca in noroi (ok, poate nu e cel mai bun exemplu, dar intelegi idea). Si nu sunt dispusa sa o cert pentru asa ceva! Iar daca tu o superi, eu am s-o iau in brate. La fel cum o voi lua in brate atunci cand greseste, cand face o nazdravanie sau cand pur si simplu vrea sa fie imbratisata. Uite asa, fara motiv, doar pentru ca poate. Stii ce? Si eu am nevoie cateodata, fara niciun motiv de o imbratisare d-aia tip mamut. Iar din partea ta nu am nevoie de aprobare, am nevoie doar sa nu fiu judecata. Sau macar sa taci!
Una peste alta, ceea ce vreau sa va spun este ca atat m-a dus pe mine capul. Sper in fiecare zi ca fac cat de cat bine ce fac. Nu STIU, doar SPER. Ceea ce inseamna ca nu am dreptul sa iti spun tie sa faci cum fac eu. Tu fa ce te duce capul! Daca vrei sa aplici vreo alta strategie, aplic-o! Nu-l bate, te rog… macar cu asta e de acord toata lumea civilizata. In rest, toate teoriile de parenting se bat cap in cap. Nu-s eu mama psihologilor sa le contrazic. Cel putin nu atunci cand vine vorba de copilul tau. Cand e vorba de copilul meu, sunt mama lui, ceea ce e mai tare decat mama psihologilor.
Ceea ce vreau totusi sa spun este ca NIMENI, dar absolut nimeni nu detine adevarul suprem. Si nu inteleg si ma enerveaza crunt sa vad tot internetul impuiat cu sfaturi binevoitoare. O gramada de mame povestesc pe facebook sau pe diferite bloguri despre alte mame care fac ce fac prost. Mai nou, formuleaza sfaturile lor absolute superb “te inteleg si stiu ca vrei sa faci bine… dar nu faci”. Serios? Cine mama naibii a decretat ca metoda ta e singura sau macar cea mai buna?! Daca s-a dat un asemena decret si toti psihologii au cazut in sfarsit de acord sa-mi dea si mie cineva de veste, va rog! Pana atunci, gata cu judecata!
