Sa tot fie vreo 7, 8 ani de cand am decis sa urmez, de dragul diplomei, pentru ca altfel eu le stiam oricum pe toate, un curs de nutritie acreditat de cat mai multe institutii. Pe vremea aceea presupun ca nu exista colegiul de nutritie din cadrul UMF, ori daca exista, Google nu auzise de el. Oricum, tot ce am gasit eu la acel moment, si asta cu chiu si cu vai, a fost un curs care se tinea in Constanta.
Noi, toate cele trei moate adunate sa mai stranga o diploma la colectie (in caz ca toata hartia igienica din lumea avea sa se sfarseasca la un moment dat…) am decis ca locul nu ar fi o problema si nu ne va strica putin aer sarat o data la doua saptamani (sau asa ceva, nu-mi mai amintesc exact care era frecventa cu care se tinea). In fine, cum-necum, am ajuns la Constanta, la coaforul/salon de masaj/sala de curs unde urma sa invatam ceea ce noi eram convinse ca stim deja fara cusur. Ca tot veni vorba, pe atunci mancam, respiram si ridicam in slavi dieta Dukan in vreme ce fugaream toti vegetarienii care imi ieseau in cale. Dar asta e o poveste pentru alta zi…
Sa revenim. Eu, Iulia si Bianca, asezate in prima banca, la primul curs – nu de nutritie, ci de energetica viului, cealalta jumatate din program, cea pe care o acceptasem cu noduri, de dragul acreditarii in nutritie. In fata noastra, o profesoara cu un zambet cat felia de pepene, ochi mari, luminosi si ochelari asemanatori cu cei purtati de Luna Lovegood ne povestea cum scapase de atacul energetic al unei studente imbratisand un copacel. Ascultand-o, mintea mea a fost traversata simultan de mai multe ganduri – mare Ti-e gradina; ce mandrie cand studentul depaseste profesorul; astia sunt acreditati de ministerul muncii; ce mama dracu’ caut eu aici, ce copacel o fi imbratisat asta ca nu e niciun copac pe tot bulevardul; cum sa fac sa chiulesc de restul cursurilor.
Fast forward, cativa ani mai tarziu pe parcursul carora am ras de cel putin o suta de ori pe seama profesoarei si de al sau copacel, m-am trezit cautand in stealth mode un boschet bun de imbratisat. Mi se bateau piticii in cap dupa o zi super agitata pe toate planurile. Simteam ca mi se scurtcircuiteaza toate sinapsele si, sincer, din disperare, mi-am amintit de Luna Lovegood de Constanta. De gasit copacelu’, n-am gasit… ba am gasit, da’ era soacra-mea in curte fix atunci si mi-a fost teama ca suna la balamuc.
M-am descaltat insa de sandale si mi-am imaginat ca mi se scurg firicele-firicele toti nervii prin talpi, fix in gradina soacra-mii. Aveam sa aflu mai tarziu ca exercitiul respectiv pe care l-am facut instinctiv si din disperare este un exercitiu clasic de impamantare. Care a functionat, chiar daca a fost interupt de mama-soacra “Ce faci? Te descarci?”. Should have seen it coming…
