Cand vorbeste despre suflet, Howard G. Charing, autorul simpaticei cartii ‘Samanul accidental’, spune ca este o structura biogeometrica care contine amintirile, emotiile si experientele adunate inca de la inceputul vietii in corpul fizic, o tapiserie tridimensionala croita din multe povesti care se intrepatrund in variate planuri. Mi s-a parut de la distanta cea mai ilustrativa comparatie. Dar, ca sa complic mai tare descrierea, eu cred ca tapiseria nu se limiteaza la o singura viata. Si mai cred in justitie si un echilibru final perfect. Rezultatul e o treaba complicata rau de tot. Cineva acolo sus, sau dincolo, depinde de pe unde privesti, are un abac super-smecher. Tine scorul la sange. Si decide destine fara sa ii dea cu virgula la karma.
Pornind de la premisa asta, ma umfla rasul la gandul ca in urma cu numai cativa ani mi se parea o mare nedreptate sa am un destin al meu, decis independent de cat sunt de buna sau de nebuna. Vreau sa spun ca mi se parea ca imi este cumva stirbit un merit. Ca daca eu merg la scoala si ma tin de treaba, mi se cuvine o viata buna. Daca muncesc, merit un job si un salariu fain. Si daca eu fac foamea si abdomene si ma demachiez in fiecare seara, o sa fiu suficient de misto cat sa merit un barbat grozav. Desi aici parca imi placea si varianta cu predestinarea. In fine, cumva, intelegeti ideea – in mintea mea se instaurase un soi de capitalism spiritual. Pana cand mi-am luat-o in bot.
Mi-am planificat viata la virgula si mi-a iesit intocmai. Cu doua exceptii care s-au dovedit a fi cele mai bune doua lucruri care mi s-au intamplat vreodata. Prima – ca m-am despartit de primul iubit. Cu ala imi planuisem sa-mi petrec tot restul vietii. A fost primul soc. Dar nu mi-a luat mai mult de cateva luni sa-mi recalculez traseul ca un GPS performant. A doua chestie necalculata din viata mea a fost cand am ramas gravida. Am terminat medicina. Stiu exact cum se fac copiii. Diana mea a venit prin comanda speciala divina. Procentul ala de zero virgula ceva la suta l-am facut eu. Si vreo cateva luni de zile, pana cand sa ma dezmeticesc ca se intampla cu adevarat ce se intampla, mi-au rasunat la nesfarsit in creier vorbele profului de embriologie – ‘Natura isi rezerva intotdeauna ultimul cuvant’. Mai apoi, cand mi-am vazut copilul, a inceput sa-mi placa ultimul cuvant al naturii. Mi-a trecut prima oara prin cap ca exista unele lucruri mai misto decat poate mintea mea sa cuprinda si ca nu este nimic mai mult decat o aroganta a tineretii sa iti doresti liberul arbitru in detrimentul vointei divine; sa crezi ca stii tu mai bine decat stiti voi cine; sa iti doresti (prostesc) sa fii lasat sa faci cum te taie capul.
Un alt aspect, deloc neglijabil, este cel mai responsabilitatii. Cand iti merge bine, iti place sa spui ca e meritul tau. Cand iti merge rau, e din cauza ca ti se pune soarta de-a curmezisu’. Cel mai afurisit este insa cand nu stii daca iti merge mai rau sau mai bine decat daca ai fi ales altfel. ‘Ce-ar fi fost daca’ este un gand teribil de chinuitor daca nu crezi ca Altcineva a ales de fapt pentru tine, Cineva care cunoaste intreaga tesatura tridimensionala si te-a adus aici, vorba lui Osho, pentru ca trebuia sa fii aici. Parca se ia o greutate de pe umeri, nu-i asa?
