De dimineata, in vreme ce fiica-mea imi intindea un biscuit (sa zicem ca era integral si fara zahar, facut in casa cu ingrediente 100% bio, ca altfel nu-s mama buna) si eu o refuzam salivand pe motiv ca tin Dukan, faza de atac, bona s-a uitat la mine inchinandu-se cu ambele maini. „Maica, da’ un biscuit nu te omoara”. Fac o paranteza: bona din dotare are vreo 60 de ani, 5 copii la activ si o silueta dupa care mi se scurg ochii, cu un fund mai ceva ca al lui Beyonce, doar ca mai mic, sani pe locul unde au fost proiectati si un fir de burtica capatat relativ recent. „Uite, eu mananc cate un pic din toate, continua nutritionista mea de la tara. Mai fur si juma’ de eugenie de la asta mica, mai un ciocanel seara. De biscuitii aia cu scortisoara ma cam feresc ca stiu ca nu ma pot opri la unul, doi”. M-am uitat la ea crucis: eu n-am liniste pana cand nu ajung la fundul ambalajului, oricat de mare, din orice. Pur si simplu nu ma pot concentra la nimic altceva. Ori de cate ori incep sa mananc ceva si apoi il dau deoparte, simt ca ma priveste insistent din coltul unde l-am pitit, se uita la mine cu ochi vicleni si imi sopteste permanent „mananca-ma ori crapi!”. Asa ca prefer sa tin regim strict si sa evit fie si un biscuit. Simtul masurii este o calitate cu care presupun ca te nasti sau n-o ai vreodata.
