Ma gandeam astazi, in vreme ce-mi bombaneam prietenul (oare pot sa numesc astfel un om pe care nu-l consider catusi de putin prieten?!), la toate lucrurile pe care (eu cred) ca le merit atunci cand vine vorba de dragoste.
Merit pe cineva care sa ma iubeasca pana peste varful urechilor, mi-am spus uitandu-ma cu ranchiuna in stanga mea, unde se gasea oricine altcineva numai indragostitul de peste varful urechilor nu. Da, da, asta vreau, am continuat eu monologul soptit numai pentru mine. Vreau pe cineva pentru care sa fiu buricul pamantului. Sa fie un barbat al carui unic scop in viata sunt eu. Sa ma priveasca precum un vitel injunghiat cu o margareta intre dinti, sa ma iubeasca pana la luna si-napoi (si daca tot veni vorba, sa mi-o si aduca), sa ma sune in continuu, sa fie gelos, sa creada ca eu sunt cea mai frumoasa si mai desteapta fiinta din lume. Asta vreau. Pentru ca merit, am concluzionat (deloc original) din maduva feminismului si ingamfarii nerusinate.
M-ar plictisi de moarte barbatul asta pe care il vreau. Si-l merit, de vreme ce sunt atat de fraiera sa il vreau. Fiindca am inteles (cumva dezamagita de masochismul patologic din dotare) ca am nevoie de cu totul altceva. Indragostitul cu margareta si cu luna, desi probabil foarte comod de iubit, m-ar conduce p-un drum pavat cu bune intentii pana pe culmile depresiei si plictiselii.
Ceea ce am nevoie este un stop din tot. De o dragoste plina de dusuri scotiene, de un iubit in mintea caruia nu pot patrunde oricat de tare m-as lupta, de putina nesiguranta, de un stop de adrenalina. De cineva care sa ma enerveze pana la lacrimi. Dar care, cateodata sa ma surprinda placut. Desi e teribil de ciudat de fii atat de nebuna incat sa poti fi fericita numai intre reprizele de scandal.
Astazi cineva a facut una dintre cele mai inteligente afirmatii legate de mine: Trebuie sa fie tare obositor sa fii tu!. Este, sa stii!
