Cica dureaza 3 ani…

Am vazut si eu (in sfarsit!!!) “Dragostea dureaza 3 ani”. Si m-a tulburat, si m-a enervat si (se putea altfel?) m-a pus pe ganduri. Pentru ca in ciuda romantismului meu incurabil, sunt complet de acord cu autorul. Mai putin cu cei 3 ani. Fiindca eu inca n-am reusit sa iubesc trei ani de-a randul. Nu acelasi barbat. Si mai putin cu sfarsitul optimist. Fiindca in varianta mea ramane finalul sec. Dar eu am fost intotdeauna de parere ca o poveste buna trebuie sa fie una trista.

Sunt complet de acord cu iubirile vesnice, dar imposibile. Si sunt absolut sigura ca as putea iubi cateva vieti de-a randul acelasi om. Cu conditia sa nu-l pot avea in niciuna dintre aceste vieti. Si-s de acord cu fizio(pato)logia iubirii, si cu endorfinele flusturatice din stomac si cu sistemul limbic al iubirii de la prima ocheada. Dar-ar naiba-n ea de biochimie… cum le explica ea pe toate cele stiute si nestiute de indragostite si amorezi.

Dar…

Am intalnit odata o femeie care renuntase la tot pentru iubitul sau. Si trecusera ani de-atunci (mai mult de trei) si se casatorisera si facusera copii. Iar cand vorbea de el, intreaga fata i se lumina. Si afirma, cumva cu vocea tremuranda, ca este fara doar si poate, cea mai norocoasa femeie din Univers. Iar eu, urmarind-o cu privirea cum se fastacea precum o adolescenta in fata primului sarut, am fost de acord cu ea. Parea cu adevarat fericita. De mai bine de trei ani.

Asa ca nu pot evita sa nu ma intreb daca nu cumva am chiulit de la vreun curs important. O fi fost de fiziologie, o fi fost de patologie. O fi fost biochimia de semestrul II? Este posibil ca atunci, fix la acel curs, sa ne fi marturisit vreun profesor erudit ca nu stim nici pe dracu’. Ca mai exista ingrediente in jocul iubirii care bat la fundul gol tot sistemul limbic. Si ca in aceasta ecuatie mai intra si soarta, mai intra in norocul, un stop de nebunie si nitica prostie. Fiindca trebuie sa fii tampit sa crezi o poveste veche de secole. Iar mie imi place, recunosc, imi place la nebunie sa fac pe proasta.

SHARING IS CARING 😉

3 Comments

  1. Da. Nici eu n-am putut sa iubesc trei ani, daramite mai mult… Si, cel mai grav este ca aud in stanga si’n dreapta de despartiri si divorturi, incat fraza “au trait fericiti pana la adanci batraneti” mi se pare o hiperbola…. Si mi-e dor sa intalnesc oameni care sunt feiriciti impreuna de multi ani… Poate asa as crede iar in utopii…

  2. Hmm…se pare ca nici macar medicina nu ne pregateste pentru a da piept cu lucrurile aparent imposibil de explicat. Iar dragostea este unul din aceste lucruri. Intamplator, sunt de acord cu tine ca dragostea nu dureaza mai mult de 3 ani pentru mine, inca nu am ajuns la performanta de a-mi dori sa petrec mai mult de atat alaturi de un barbat…iar cei pe care nu-i pot avea..probabil atunci cand as reusi totusi sa ii am, mi-ar pieri brusc dorinta. Dar, inca mai exista o speranta si pentru noi…pentru ca sunt persoane pentru care dragostea poate dura o viata intreaga. Si nu trece zi fara sa-mi doresc sa ajung si eu asa la un moment dat…Scrii frumos..tine-o tot asa. Te pup.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *