Cateodata

… imi piuie atat de tare peretii in cap incat simt ca innebunesc. Imi vine sa sun pe toata lumea, pe oricine sa mi se alature. Sa vorbeasca, sa cante, sa-si faca manichiura (cum face una din prietenele mele ori de cate pune piciorul la mine)… sa faca orice numai sa nu mai fie casa goala. Pun mana pe telefon si ma razgandesc. E ca si cum ai lua calmante ca sa tratezi o durere fara sa vindeci cauza. Nimeni nu poate face peretii sa se opreasca din piuit cu adevarat, poate doar sa faca suficient zgomot pentru a-l acoperi pe al lor. Nimeni in afara mea. Numai ca n-am reteta.

Astazi peretii se scandalizeaza din cauza ca, spun ei, am imbatranit. Nu sunt schizofrenica, sunt constienta ca sunt doar gandurile mele care se lovesc de pereti si se intorc in mintea mea. Poate ar trebui sa mai cumpar niste tablouri…

Imi spun asadar ca sunt batrana. Stiu ca nu sunt, dar asa ma simt. Practic mi-am trait deja o treime din viata si n-am facut nimic. Ok, poate nu chiar nimic, dar as fi vrut sa fac cu mult mai multe. Sau macar altele. Imi spun ca sunt dusa cu pluta, ca oamenii vesnic nemultumiti ca mine vor fi vesnic nefericiti, ca ar trebui sa ma trezesc la realitate si sa incetez sa fugaresc caii verzi de pe (ati ghicit) pereti. Iar eu le dau dreptate, dar habar n-am cum sa le aplic sfaturile.

Ieri am aflat ca un fost coleg din scoala generala a murit. Am intepenit. Viata e atat de scurta. Nu fac nimic din ceea ce doresc. Nu iubesc, nu gelozesc, nu mananc cu pofta, nu rad cu gura pana la urechi. Ma bucur ca prostu’ fiindca, dupa o mica tulburare, sunt zi de zi tot mai aproape de starea mea de repaus. De echilibrul zen al “dolce far niente”. De bucuria de a fi zi de zi. Cand de fapt si de drept eu nu vreau doar sa fiu. Vreau sa traiesc cu fiecare celula din corp, vreau tot, absolut tot. Si repede si mult pentru ca viata e nedrept de scurta. Traiesc in schimb dupa niste reguli autoimpuse, dupa niste orgolii cultivate adanc in subconstientul meu, ghidata de frici nascute din cateva esecuri atat de mici si neinsemnate comparativ cu optiunea de a imbatrani fara sa fi trait.

Iata-ma cum scriu, dar fac nimic. Nu spun, nu joc, nu traiesc. Mi-e teama sa recunosc ca inca as putea simti. Si iata ca ma dau moarta cand altii chiar s-au dus atat de repede si nejustificat.

Adrian a stat in spatele meu la examenul de capacitate. Eu eram o mare tocilara, terifiata ca as fi putut omite o virgula. El radea si spunea glume. Mi-a usurat atat de mult acele cateva zile de examene. Mi le-a facut mai simple pentru ca radea, glumea si imprastia energii pozitive. Stia sa traiasca. Ar mai fi avut multe sa ma invete.

SHARING IS CARING ­čśë

One Comment

  1. Adevar graiesti…numai ca eu am doar 22 de ani ….si e trist….sunt si momente mai frumoase,dar in general e monotonie.
    Nemultumirea e boala grea si pt noi si pt cei de langa noi…eu am ajuns la concluzia ca imi place cearta (desi stiu ca se datoreaza familiei mele ,copilariei)..numai bine :*

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *