Teoria perioadei refractare

De cateva saptamani bune sunt intr-o stare de  existenta complet liniara. Fac umbra pamantului. Nu traiesc. Nu fac nimic special: Ma trezesc, mananc cereale cu lapte, merg la birou, beaua cafea, lucrez opt ore, ma intorc acasa, mananc salata, fac o ora de sport, o baie lunga, ma uit la un film si ma culc. Singurele iesiri din normal sunt cele in care dau iama in ciocolata si apoi imi petrec restul timpului facandu-mi procese de constiinta si numarandu-mi colaceii de pe burta. De-ar fi sa-mi reproduc grafic ultimele saptamani din viata, as desena o dunga orizontala pe un EKG.

Stefan sustine ca teoria perioadei refractare din celula se aplica si in viata sentimentala. As spune dragoste, dar aici nu-i vorba de dragoste. E vorba de sentimente dintre cele mai hidoase amestecate cu senzatii pe care nu reusesc sa le inteleg. Pentru ca atunci cand iubesti, iubesti pentru un motiv sau pentru o suma de motive, in vreme ce mie acum motivele nu-mi produc decat scarba. Prin urmare, cred ca sunt intr-o stare de profund dezgust.

Dar sa revin la teoria lui Stefan. El spune ca durata starii de inexcitabilitate a persoanei respective este direct proportionala cu impulsul care a marcat-o. Din pacate, Stefan nu a descoperit si valoarea coeficientului care mi-ar putea dezvalui un numar clar de zile/saptamani/luni/ani in care voi lancezi in aceasta stare.

Charlotte din SATC spunea ca pentru a trece peste o despartire ai nevoie de jumatate din timpul petrecut alaturi de persoana respectiva. Dar daca eu nu am de trecut peste o despartire? Daca eu incerc sa depasesc o clipa? Am nevoie de jumatate de clipa? Se pare ca nu. Pentru ca am ramas prinsa intr-un moment in care inima, mintea, corpul meu au paralizat de uimire si dezamagire.

Astazi am iesit din linie. Astazi am desenat o unda pe EKG-ul meu. O unda negativa, dar totusi o unda. Am explodat. Am urlat in perna. Am plans cu sughituri. Am spart vasul cu salata si am murdarit un perete si apoi am plans iar. Am decis, pentru intaia oara in viata mea, ca urasc pe cineva. Dar acum, in vreme ce-mi curat peretele pe care l-am murdarit ca proasta, nu mai sunt sigura. Pentru ca stiu ca fiecare are o scuza pentru ceea ce face. Doar pentru ca eu nu inteleg motivele, nu inseamna ca persoana respectiva nu are in minte o explicatie foarte buna care ii justifica actiunile mizerabile.

Sa fie un semn ca ies din perioada refractara? Sper ca da. Pentru ca si sentimentul de ura e mai bun decat niciun alt sentiment.

SHARING IS CARING 😉

3 Comments

  1. Si eu traiesc intr-o continua dunga orizontala. Sunt o balanta gretos de zambitoare si de pacifista. Foarte rar mi se intampla ca un “nene rau” sau o “tanti rea” sa ma scoata din dunga orizontala. Daca in momentul acela, cineva mi-ar da un cal si o sabie, as taia cu siguranta niste capete. Furia si ura ma fac mai puternica. Dar, din pacate, imi revin repede caci realizez ca vremea amazoanelor a trecut. Tot la fel de rar, mi se intampla sa ma entuziasmez de o persoana (evident un barbat). Atunci creierul meu zici ca e drogat cu etnobotanice sau heroina. Si sentimentul asta trebuie sa mi-l reprim, ca mi-s maritata. Cred ca doar sentimentele extreme deseneaza unde pe EKG-ul nostru. Deci, asteapta iubirea sau ura. Sau mai am o solutie. Omoara-l pe vecinul de la 2. Daca nici asta nu te face sa te simti alive, atunci nu mai am solutii.
    Pentru mine, multe dintre postarile tale deseneaza niste unde pe EKG. Nu te cunosc, dar in fiecare zi vreau sa stiu raspunsul la intrebarea”ce face Oana?”
    Mult succes, capul sus si o zi buna!

  2. De inteles e mai usor. De acceptat e alta mancare de peste.
    Probabil de asteptai sa poti accepta imediat pentru ca ai inteles. Unele lucruri nu trebuie acceptate, chiar daca le intelegi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *