Cand luminile se sting

Ieri m-am trezit cu niste fluturasi teribil de placuti in stomac. Eram toata un zambet! Am inceput sa coc prajituri in vreme fredonam o melodie simpatica si vorbeam cu Mitzi-Pitzi.

Apoi am plecat la o intalnire cu o femeie absolut minunata care mi-a facut ziua frumoasa povestindu-mi despre iubirea sa magica. Am zambit cu sufletul si m-am gandit ca si eu, la randul meu, traiam ceva magic. Ca in urma cu numai cateva ore primisem in dar un sarut pe care il cunosteam din alta viata din partea unui barbat care ma atragea si in aceasta existenta. Ziua a continuat in acelasi ritm. Am primit o invitatie in oras interesanta pe care am acceptat-o cu mare drag. Mi-am sfarsit ziua intre prieteni, intr-o cafenea absolut splendida din centrul vechi al orasului.Daca ziua s-ar i incheiat aici si gandurile mi-ar fi dat pace, as fi putut spune ca am avut o zi perfecta.

Am ajuns noaptea tarziu acasa numai pentru a intra intr-o cladire goala. Rece. Intunecata. Nu, nu traiesc in pestera, insa Enelul luase o pauza. Am bajbait prin intunericul scarii pentru a reusi sa deschid usa apartamentului. Mi s-a facut frica. Ma tem de intuneric. Uneori dorm cu lumina aprinsa. Probabil ca e caraghios. Dar eu cred ca lumina ma protejeaza fiindca mie nu-mi e teama de ce poate intra pe usa. Mi-e teama de ce poate trece prin ea. Ma bantuie frica, ma sperie necunoscutul, ma urmareste frica de ceea ce nu inteleg.

In casa, lumina lunii patrundea placut prin geamurile mari. Teama imi intrase insa deja in suflet. Mitzi Pitzi se plimba in jurul meu asigurandu-ma ca totul este in regula, insa panica mea depasea puterea ei de a ma calma. Am pus mana pe telefon si am inceput sa-mi sun amicii. Era mult trecut de miezul noptii dar aveam nevoie de ei si stiam ca vor intelege. Am prieteni pe care pot conta. Am prieteni care vin in miez de noapte numai pentru a sta cu mine pe intuneric desi li se pare absurd ca ma tem de bezna. Insa imi sunt alaturi neconditionat.
Apoi, in vreme ce mainile de plimbau pe tastatura telefonului, am numarat oamenii pe care as fi putut sa-i sun in acest moment. “Sarutul” nu era printre ei. “Sarutul” nu ar fi venit in miez de noapte sa imi poarte de grija. Nu s-ar fi obosit sa coboare dintr-un pat cald, sa mearga prin frig numai pentru a-mi calma “o prostie”.

Am plans. Nu de suparare, ci din eliberare. I-am dat drumul. Apoi i-am deschis usa lui Mihnea. Am baut un pahar de vin la lumina lumanarii si am vorbit pana la 5 dimineata despre viata, curaj si alegeri. Odata cu soarele a venit si curentul. Odata cu ele, convingerea ca astazi, spre deosebire de alte dati, am puterea de a lua decizii bune pentru mine. Probabil ca trebuia sa se faca intuneric pentru a vedea lucrurile in adevarata lor lumina.

SHARING IS CARING 😉

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *