Acum ce?

In drumul de la birou spre casa intalnesc in fiecare zi, in dreptul semaforului pe care il prind fara exceptie rosu, un panou publicitar mare, alb si gol pe care cineva a scris cuvantul “Acum“. Ma uit de fiecare data la el. Nu inteleg daca face parte dintr-o campanie sau pur si simplu cineva plin de spor a ales sa scrie cu un spray albastru acest cuvant in locul clasicelor obscenitati. Campanie nu cred sa fie. E singurul panou de acest fel pe care l-am vazut prin oras si sta neschimbat de mai bine de o luna. Deci, deduc, un nebun s-a cocotat pana sus pentru a scrie “Acum“.

Astazi, in vreme ce ma apropiam de previzibilul semafor si al sau panou, ma gandeam ca-s nebuna. Ca lupul din mine a luat-o razna. Ca topai intr-un picior de fericire zi de zi si ca n-am habar de ce. Ma comport ca un drogat care a pus mana pe-un retetar gata parafat. Ma port ca o adolescenta indragostita. Numai ca nu-s adolescenta. Si cu siguranta nu-s indragostita. De-as fi, probabil ca as plange. Probabil ca as fi geloasa. Probabil ca as numara astrele incercand sa le sucesc in favoarea mea. Probabil ca as suna astrologul zi de zi in cautare de raspunsuri la intrebari pe care nu stiu sa le formulez. Mai mult ca sigur ca mi-as contura strategii, as coace planuri, as numara pana la zece inainte de a raspunde la telefon. Nu fac nimic din toate acestea. Ma bucur de un moment pe care il stiu ca fiind doar atat: un moment, o lectie, un raspuns delicios la o intrebare neformulata, un semn pentru vremuri roz.

Dupa ce, in weekend eram hotarata, impacata si chiar mandra ca pusesem capat acestui moment, Antonia m-a sfatuit sa nu persist in prostia mea. Am ramas fara cuvinte uitandu-ma la fereastra de messenger in care conversam. Era prima oara cand Antonia spunea sa merg mai departe. Am vazut in fata ochilor un buton mare si rosu si m-a luat cu ameteala. Mi-am dat seama ca nu eram pregatita pentru acel buton. Antonia nu m-a lamurit. Iar mie mi-a fost teama sa insist. Mi-a spus, asa cum obisnuiam eu sa spun de multe ori cautandu-mi scuze pentru prostiile pe care deja le faceam, ca lucrurile trebuie lasate sa se intample. Ca e important in destinul meu sa merg pe drumul de pe care tocmai ma pregateam sa ma abat.

Nu mi-a suras ideea. Credeam ca dimpotriva, abandonarea era tocmai dovada mea de maturizare. Ba mi-a suras, recunosc fara placere. Cautam doar un pretext sa merg mai departe. Asa ca am mers. Si mi-am inceput saptamana razand ca un copil mic. Nu stiu daca este meritul lui. Nu-l suspectez drept singur vinovat. Cred ca si soarele timid de la inceput de saptamana si-a jucat rolul. Si cafeaua buna. Si colegii minunati. Si jobul meu care este, de ce sa nu recunosc, de-a dreptul delicios. Si calatoriile pe care le-am planificat. Si agenda absolut minunata pe care am cumparat-o ieri din Carturesti. Si faptul ca am vazut logul Kudika in libraria Humanitas si mi-a crescut inima. V-am spus, ma port precum un om drogat. Ma bucur cu atat de multa pofta de tot ce e in jurul meu incat ma sperie si pe mine entuziasmul care a rasarit de nicaieri.

As fi insa o mare ipocrita sa sustin ca sunt sigura sigura sigura ca toate ciripiturile de pasarele m-ar mai bucura la fel daca elementul declansator al starii mele de extaz ar disparea. Poate ca as fi in continuare fericita. Poate ca nu. Ceea ce nu inteleg este de ce imi propun in fiecare zi sa aflu. De ce ma hotarasc si ma razgandesc in fiecare zi sa nu mai raspund la telefon. De ce? Daca ma bucura, de ce l-as inlatura? Pentru ca, intr-o zi, m-ar putea rani? Si fie si asa, de ce l-as alunga preventiv, cand pe moment nu-mi e decat bun? De vreme ce riscul de a-mi strica starea de spirit exista in ambele situatii. Mi-e frica? Au reusit ceilalti sa-mi ia curajul de a trai? Nu, nimeni nu are o asemenea putere. Si atunci? De ce ma tem sa traiesc chiar Acum? Ori poate, dimpotriva, ar trebui sa actionez Acum inainte de a fi prea tarziu? Dar daca maine imi aterizeaza o caramida in cap iar eu n-am trait Acum de teama zilei de maine?

Ridic ochii catre panoul deja enervat si il privesc iar pentru a nu-stiu-cata oara in ultimele zile. Ma amuza teribil gandul ca Cineva acolo sus rade cu gura pana la urechi si-mi sopteste fara voce “N-ai vrut semne Oana? Ce vrei mai mult decat un panou publicitar?”.

SHARING IS CARING ­čśë

2 Comments

  1. ACUM si atat! Asta conteaza… este semnul de care aveai nevoie! Eu mi-am primit portia cu varf si indesat zilele astea petrecute la Londra…mi-am luat-in freza portia de ACUM si semnele nu contenesc… ba chiar am realizat ca am plecat cu cheia de la apartamentul de acolo…deci ce semn mai mare de atat sa primesc? Asa si tu… e un panou publicitar… vrei si un avion care sa scrie pe cer ACUM? Traieste euforia asta ACUM!!!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *