La Vie en Rose

Vineri – I’ll always have Paris

3 pm

Luni dimineata plec la Paris. Mi-e dor de mor de Paris, dar abia astept sa treaca. N-am dor de duca, ba dimpotriva. N-am chef sa ard chiloti, sa fug de barbatii care m-au parasit, nu vreau sa las nimic in urma. Dar poate tocmai ca asta e special. Acum plec pentru ca asa vreau eu! Pentru ca mi-e dor de un oras care ma umple de amintiri frumoase (dar nu numai).

In urma cu… unu, doi, trei… cred ca trei ani, ma indragosteam de B. in Paris. Nu era acolo, nici macar nu-l cunosteam. Dar in urma unei incercari de “lipeala” poza lui imi ramasese pe desktopul laptopului pe care il luasem cu mine. Seara de seara, cu picioarele cocotate pe o perna, dupa ore in sir de plimbari prin ceea ce astazi numesc orasul sufletului meu, ii deschideam poza si o priveam. Dupa o saptamana in Paris m-am intors indragostita lulea. Ne-am intalnit, ne-am placut, ne-am iubit.

Un an mai tarziu ne tineam de mana pe strazile Parisului. Imi imaginasem ca ii voi arata strazile pe care il purtasem in gand inainte de a-l cunoaste, visam ca vom fi diabetic de fericiti intocmai ca in clipurile publicitare. Dar orasul ne-a despartit la fel de usor cum ne-a apropiat. In una din nopti, mi-am privit iubitul dormind langa mine si am inteles ca nu-l mai iubeam. Nu asa cum il iubisem cu un an in urma. Ca il puteam pastra in inima pentru totdeauna ca o amintire dulce, ca un bun amic, dar ca voiam fericirea unui suflet pereche.

We’ll always have Paris, mi-am spus teatral in gand atunci cand ne-am despartit. Dar minteam. Parisul e al meu. Numai al meu. Nu am cunoscut inca barbatul cu care sa-l pot imparti.

L-am cunoscut insa pe cel care astazi imi face plecarea dulce-amaruie. Mi-as dori sa raman in Bucuresti de aceasta data. Sa il intalnesc pe el pe strazile micului nostru Paris si nu sa imi bucur sufletul de una singura in Parisul cel adevarat. Ce-ar spune daca ar avea habar ca as fi in stare sa rup cu ambele maini biletul de avion fara nicio strangere de inima? M-ar pune la punct. Nu avem acel gen de relatie in care mi-e permis sa ma indragostesc.

6 pm

Mi-am plictisit sufletul cu ganduri negre odata ce inchis documentul in care scriam acest post. Mi l-am acidifiat cu ganduri grele, mi l-am umplut de ranchiuna. M-am gandit ca acest barbat ar renunta la mine la fel de usor cum as renunta eu la excursia mea. Dar nu vreau sa-i dau inca drumul, nu-l las sa plece. Am sa traiesc saptamana ce urmeaza Parisului ca si cum ar fi ultima.Apoi… oh well… potopul! Pana atunci, am sa-mi port inima pe Champs Elysees. Am sa o hranesc cu o cafea la Louvre, am sa ii inec amarul in fondue au chocolat. In definitiv, nimeni nu-mi poate lua cu adevarat la joie de vivre. (hehe, ce de cuvinte am invatat! Inca putin si invat cu totul franceza!)

Duminica – Planul fara plan

11 am

N-am in plan sa bifez obiective turistice. Urasc sa vizitez obiectivele turistice, imi pare un cliseu, insa e drept, atunci cand vizitez intaia oara un oras incerc sa le includ pe lista plimbarilor mele fiindca mi-ar parea rau sa fiu atat de aproape de ele si sa nu le vad in varianta “live.” Probabil ca sunt o mare inculta: in vreme ce tot poporul se extaziaza in fata Giocondei, eu ma extaziez in fata unei cafele. Insa, in Paris, obiectivele turistice sunt deja bifate. Am asadar scuza de a le ocoli fara rusine.

Nu-mi place sa fac planuri si nu-mi place sa planific o excursie la minut. Urasc acel  gen de calatorii cu ghid in care programul iti este stabilit de la bun inceput. Mie imi place sa ma plimb, sa ma pierd, sa miros un oras. Totusi, cu harta in mana, mi-am stabilit cateva puncte:

Primul va fi cafeaua pe care o voi bea pe marginea fantanii mele din curtea Louvre-ului. E fantana din stanga piramidei prin care se iese din muzeu. Acolo, pe marginea fantanii, am un loc numai al meu (nu vi-l spun exact ca mi-l furati). Acolo mi-au baut prima cafea din fiecare dimineata petrecuta in Paris. In acea fantana zac zeci de banuti impachetati in dorintele mele. Vorba vine “zac” fiindca in fiecare seara cersetorii vin si ii pescuiesc. Stiu asta pentru ca un alt ritual pe care il iubesc este sa asist seara la aprinderea luminilor in aceeasi curte, langa aceeasi fantana. Prima oara cand i-am vazut pescuind banutii, m-am enervat teribil. Hei, aia e dorinta mea! Apoi m-am gandit ca si acesta trebuie sa fie un soi de lant trofic. De n-ar fi ei seara de seara, atunci fantanile Louvre-ului ar fi pline ochi de banuti si n-ar mai avea loc pentru alte dorinte. Mi-am imaginat ca sunt un fel de soli care imi duc dorintele in lume. Ca acel banut va fi cheltuit si va umbla din mana in mana pana Dumnezeu stie unde imi va purta dorinta. Asa ca, la un moment dat, am inceput sa ii indragesc pe acesti pescari de dorinte si chiar sa le fac loc, deplasandu-ma mai departe de Locul Meu pentru a le permite sa-mi culeaga mai usor dorinta.

Un alt loc prin care TREBUIE sa trec este Pompidou. Cand l-am descoperit, in urma cu doi ani, m-am simtit ca un copil intr-un magazin de jucarii. Atat de multe carti ieftine si frumoase stranse la un loc intr-o cladire magica! Ador cartile! Nu neaparat pentru ca imi place sa citesc. Imi place, insa as putea sa citesc si pe net. Insa mie imi plac pur si simplu cartile. Mirosul lor, textura lor, felul in care fosnesc paginile. Tehnologia nu va reusi niciodata sa imite perfect senzatia pe care ti-o da o carte tinuta in mana.

Nu in ultimul rand, trebuie sa-mi fac drum prin Cartierul Latin. Probabil ca l-am mai batut in plimbarile mele nesfarsite insa n-am stiut ca poarta acest nume. Cand Mihnea mi-a spus ca este cel mai tanar si mai viu loc al Parisului mi s-au aprins beculetele si mi s-au sucit rotitele. Apoi, cand am citit in ghid ca este plin de cafenele cochete si magazine micute (ka-ching!) l-am instanta trecut pe lista.
Asta e tot planul. In rest, picioarele ma vor purta pe unde poftesc dansele.

Luni – La vie en Rose

1 pm

M-am trezit surprinzator de odihnita dupa numai o ora de somn. Sigur, primul gand a fost:  “nu mai plec nicaieri, vreau doar sa dorm“. 5 minute mai tarziu eram insa mai energica decat o albinuta. Mihnea m-a dus ca vantul si ca gandul la aeroport. Et voila! Cat ai zice peste eram deja in avion.

Inainte de decolare, m-a cuprins o teama teribila. La check in, pe langa mine au trecut cateva femei in doliu care plangeau in hohote. Evident am luat-o ca pe un semn si mi-am dorit numai sa ma teleportez cateva zile mai tarziu si sa dorm linistita in bratele Pufoseniei. Imaginea m-a calmat. Ma simt in siguranta langa Pufosenie. Poate pentru ca este, la propriu, un kilometru de om. In fine… Pe cat de tare m-a calmat imaginea, pe atat de tare m-a scos din rabdari. Nu, nu, n-am sa iti permit sa imi strici clipele de bucurie la singular! Am muncit prea mult pentru a ajunge sa le iubesc.

Mi-am repetat de vreo 3 ori in gand cat sunt de fantastica si fabuloasa, am strans din dinti si am decolat. Ghici ce! Nu mi-a fost frica! Am citit si m-am uitat la 2 episoade din Lie to me. Muahahaha! Acum chiar pot zbura spre oriunde! Ce Stilnox, ce hipnoza… Am reusit singura!

In secunda in care am pus piciorul in aeroport s-au dus naibii toate problemele. Era o vreme minunata in Paris, era soare si era cald (iar eu eram imbracata ca Baba Dochia). Ce-i drept, mi-era numai bine fiindca sunt friguroasa de fel. Dar aratam ciudat intre toata frantuzoaicele care trecusera fara exceptie! la sandale si pantaloni scurti.

Ceea ce ma enerveaza teribil e ca fetele astea chiar arata bine. Mi se confirma ca in ciuda tuturor patiseriilor din fiecare colt de strada, frantuzoaicele nu se ingrasa. Cand am intrat in supermarche am vazut si de ce: in primul rand boala bio la ei este mult mai grava. Au magazinase eco si bio cam tot atatea cate au patiserii. Apoi, mai sunt si pietele. Si, se stie, frantuzoaicelor le place sa faca piata. In al treilea rand exista cultura mersului pe jos. Si intr-un final pentru au o varietate atat de mare de iaurturi si prajituri dietetice incat nici nu-ti vine sa mananci chestiile ingrasatoare (sigur, eu am facut cu brio fata acestuia aspect – am mancat vreo doua patiserii cu totul).

Sunt rupta de oboseala dupa ce am decis aseara cu Mihnea sa nu mai dormim deloc. 2 dimineata ne-a surprins intr-un bar f interesant din Centrul Vechi, iar pe la 4 mancam inghetata cu alune. Eu cu alune, Mihnea si-a luat double cioco. A fost placut si m-a facut sa ma intreb de ce nu reusesc sa ma inteleg la fel de bine cu iubitii mei pe cat ma inteleg cu amicii. De ce cu acestia din urma am vesnic subiecte de conversatie, in vreme ce la o cina romantica se ivesc tot soiul de goluri dubioase. Oh wait! Acum mi-am dat seama! Cu amicii imi barfesc iubitii in vreme ce invers ar fi cam ciudat!

11 am

In cele din urma in Paris! Evident, am gresit metroul si m-am urcat intr-un RER care ma duce destul de departe de Louvre unde am in plan sa imi beau cafeaua. Nu-i bai, sunt aici sa ma plimb. Am sa cobor cat se poate de aproape si am sa imi beau cafeaua inainte de a ma caza la hotel. Yupeeee!

11:22 pm

Stau in pat, cu picioarele cocotate pe-o perna, cu laptopul in brate, inconjurata de prajituri si niste sticlute foarte haioase de vin (sunt mici si roz) si ma uit la cartile de bucate pe care mi le-am cumparat astazi. Sunt rupta, franta, imi simt picioarele nimicite. Am hotarat sa ma rasfat in cele doua zile si putin cat stau in Paris pana la limita nesimtirii. Nu imi refuz nici cea mai mica prajitura, nici cea mai grasa clatita, nici cel mai hipercaloric croissant. Paradoxal, dupa o bagheta si-o inghetata, m-a lovit o pofta de-un fruct si de-o salata de-mi venea sa-mi dau palme. Salata si fructe mananc tot timpul…

In fine, treaba asta cu rasfatul nu mi-a iesit grozav. Unu la mana pentru ca am mers atat de mult si am fost atat de disperata sa bat tot orasul intr-o zingura zi incat acum pur si simplu nu mai pot calca. Doi la mana, pentru ca imi lipseste ceva. Nu-mi prieste la capacitate maxima aceasta fuga adorabila si mi-e ciuda pe mine de mor. Vreau sa spun… cat de varza pot sa fiu sa stau intinsa pe iarba in gradina Louvre-ului si sa ma intreb de ce nu mi-a raspuns la mesaj. Dumnezeule, nu conteaza! Dar se pare ca mai nou conteaza…

In fine, sa trecem la povesti. Dupa cafeaua de pe Locul meu din gradina Louvre-ului, m-am indreptat tiptil spre hotel. Era la doi pasi pentru ca acesta a fost singurul criteriu de selectie! M-am invartit pret de doua ore in cerc si am gasit hotelul numai cand pantofii au inceput sa planga fara lacrimi. A meritat, ce-i drept! Hotelul e foarte cochet, curat si ingrijit. Multumesc @vacantalowcost.ro pentru ajutor! 😀

Cateva ore mai tarziu, sucindu-ma iar pierduta prin oras, m-am gandit ca Parisul trebuie sa se fi schimbat in ultimii doi ani. Alta explicatie pentru care nimic din harta mea nu corespundea cu realitatea eu n-am reusit sa gasesc. Cu atat mai mult cu cat in urma cu doi ani aceasta harta m-a condus fara probleme pe toate drumurile.
Am plecat spre Pompidou sucindu-ma pe fiecare straduta mai interesanta care mi-a iesit in cale.

La Pompidou, dezamagire crunta. Indiferent cat de mult am cautat, n-am reusit sa imi cumpar nimic! Si eu care ma temeam ca am sa plec cu atat de multe carti incat vor depasi greutatea permisa pentru bagaj. Nici vorba. Am plecat cu toate panzele jos. M-am indreptat plina de suparare catre Notre Dame fiindca de acolo era pornirea prin Cartierul Latin.

Nu stiu sa a spun sigur daca ce am vizitat astazi a fost exclusiv Cartierul Latin. Stiu sigur ca la un moment dat m-am trezit in fata Pantheon-ului intrebandu-ma de cate ori trecusem dus-intos Sena ca sa ajung fix pe partea cealaltata fata de cum calculasem eu.

Orele in sir de mers pe jos si-au meritat efortul. In apropierea Sorbonei se gaseste un lant kilometric de librarii in care mi-am pierdut toata ziua. Nu va imaginati ca am avut vreo pornire intelectuala. M-am cufundat in cartile de prajituri si in papetarie si am plecat cu o carte plina de retete pentru cupcakes (a fost greu de ales pentru ca erau foarte multe), un set de forme de silicon cu instructiuni de pregatit briose si inca unul pentru clatite in forma de inimioara si de steluta pe care am in plan sa le folosesc pentru oualele ochi :D.

O alta oprire interesanta a fost intr-un magazin a carui vitrina m-a ademenit cu niste seturi de lenjerie foarte chic. In realitate, magazinul era un soi de sex shop foarte girlish, cu vibratoare de-a dreptul prietenoase, lenjerie de bun gust si tot soiul de cadouri haioase. Am regasit si aici clopotelul de sex pe care l-am vazut intaia oara in Berlin. Si catusele omniprezente (dar foarte haioase de aceasta data) si inca multe alte obiecte care m-au distrat teribil. De exemplu, am rasfoit cu mare interes un carnet de cecuri emis de Banca lui Eros in care filele erau completate cu promisiuni de tipul: diseara fac ce vrei, promit sa nu termin inaintea ta, ai dreptul sa iti alegi pozitia, promit sa o invit pe prietena mea cea mai buna pe la noi samd.

Nu stiu daca oamenii astia chiar vand ceva. Pentru ca eram toti gura casca in magazin in vreme ce la casa nu statea nimeni.

Spre seara m-am tarat cu chiu cu vai spre casa si am deschis laptopul.

Mi-e somn, cu greu mai scriu aceste cateva randuri. Ma pregatesc sa-mi incarc bateriile. Ma bucur ca sunt atat de obosita, ca am umblat toata ziua si n-am dormit toata noaptea. Altfel, lasand la o parte ca ziua mi-a fost cel putin adorabila, gandurile nu-mi dau pace. Lipsa pe care o simt este atat de neplacuta pe cat este de nejustificata. Trebuie sa am planeta prostiei pe casa mentalului… altfel nu-mi explic de ce sunt atat de toanta.

 

Marti – Voulez vous….

E frig azi.
Frantuzoaicele sunt cameleonice. Dupa ce ieri erau toate in sandale, astazi si-au scos blanurile. Sigur, mai vezi nebune in sandale si azi, dar putine.
Nu m-am trezit in timp pentru mic dejun si nici nu aveam in plan. Sunt in vacanta si nu trebuie sa fac nimic din ce nu am chef. M-am indreptat spre Louvre cand am plecat de la hotel. Am ratat iarasi drumul (arunc harta, ma jur, o ard!) asa ca am ajuns cumva, din greseala, iar la Pompidou.
Pompidou a fost in aceasta excursie un fel de fantana Trevi din Roma. In urma cu vreun an, cand am vizitat Roma, reuseam de fiecare data sa ajung, indiferent unde imi propuneam sa merg, la Trevi. Concluzia a fost pe atunci evidenta: toata drumurile merg la Trevi.
Ei bine, ajunsa la Pompidou, n-am avut de ales decat sa-mi beau cafeaua in Starbucks-ul de aici. Mi-era deja prea foame si prea somn pentru a mai rabda. M-am asezat frumos la coada si am inceput sa exersez in gand ce-aveam sa cer. Ma visez frantuzoaica asa ca mi-am propus sa invat limba. Toate cartile pe care mi le-am cumparat sunt in franceza (n-am avut de ales!) si mi-am propus sa le citesc din scoarta in scoarta indiferent cat de tare voi freca google transle-ul.
La un moment dat, chiar inainte sa-mi expun comanda cu cel mai frumos accent din dotare, in cafenea s-a creat valva. Trei rrrrromance aciuate prin Paris isi facusera intrarea. Poale lungi, bani in par slinos. Vanzatoarea le cunostea pesemne asa ca a strigat in gura mare “paziti-va telefoanele!” si a sarit ca arsa pentru a le alunga pe fete. Au inceput sa injure in franceza cat le tinea gura. Cand au terminat toate injuraturile invatate (si astea stiu mai multa franceza decat mine!), au dat-o pe romana. Paleta e clar mult mai variata!
Mi s-a facut rusine. Nu mi-e de obicei rusine ca sunt romanca, dar acum mi-a fost. Francezii nu pot face diferenta. Si pe buna dreptate. Contactul lor cu Romania se desfasoara prin intermediul acestor specimene.

***

L-am intalnit pe Paul pe Rue de Rivoli. V-ati ratacit?, m-a intrebat in cea mai dulce limba din lume. Doamne ce-mi doresc sa invat franceza, sa pot geme acel “r” delicios din baza gatului. I-am raspuns in engleza. Adorrr sa ma pierd. Era al cincelea francez in aceasta excursie care ma intrebase daca ma pierdusem. Numai ca era primul frumos. Ori par pierduta de fel, ori e cea mai comuna replica de agatat din tot Parisul. A zambit. Dantura perfecta, gura mare, raset bland. Sunteti din Italia, m-a intrebat. Daca eram in Roma ma intreba daca vin din Paris. Oui, je vreau sa beau o cafe avec vous (ce naiba, mai intra inca o cafea!).

Ma fascineaza disponibilitatea acestor oameni in miez de zi. Acasa toata lumea se grabeste spre undeva. Aici nu. Nu-i graba nicaieri, nu trebuie nimic, nu arde niciunde.

Paul are 35 ani. Traieste in Paris de 10. E nascut in America. Just my luck! Cum ii gasesc? Paradoxal, vorbeste engleza cu un puternic accent frantuzesc. Maman e frantuzoaica. Vreau si eu sa fiu frantuzoaica. E fotograf. Miamm… fotografiaza-ma de vreo doua, trei ori te rog ;))! Imi amintesc ca acasa scrie mare pe al meu tablou de perle “Niciodata cu artisti. Pentru ca placerea din timpul nu poate fi egalata decat de sentimentul de vinovatie de dupa”. Dar ce-mi pasa mie de vinovatia lui? Iar eu? Eu de ce m-as simti vinovata? Pentru ca ma cred a unui barbat care face colectie de femei? Nu, nu! Sunt libera sa fac ce vreau. Si apoi, o aventura in Paris este fix ceea ce imi lipseste din viata mea de telenovela. Numai ca nu vreau, nu simt, nu-mi trebuie. Paul ma incita, e frumos si il rosteste pe “r” de mi se face pielea gaina. Dar eu nu stiu sa am aventuri. Numai iubiri teribil de scurte, scaldate in sperante inventate cu totul sau doar partial.

Mi se face gura punga de suparare. Realizez ca-s data fara sa ma fi dat si fara sa-mi fie cerut. Ii multumesc pentru cafea si pasesc pe Saint Honore catre Louvre. Epic… Rue Saint Honore. Onorabila mi-e decizia de a fi fidela unui barbat deloc fidel.

Ma asez pe marginea fantanii mele si realizez ca n-am cafea si ca-i pacat de Dumnezeu. Plec catre Paul – patiseria de aceasta data – ca sa imi cumpar una. Ma intorc. Locul imi este ocupat. Sunt furioasa. Mai am cateva ore de petrecut in Paris si locul meu de la fantana e ocupat.

In casti in zornaie o melodie…

I was lost in France…
in love…
And the day was just begining…
When I looked up he was standing there…

…mda, fix pe locul meu! Ma asez mai hacana si sper sa se miste. In schimb, il vad apropiindu-se timid. Altul! Ma roaga sa-i faca o fotografie. Scoate un tamburus de aparat si mi-l intinde. Ii fac poza nenorocita, poate scap de el. Insista. E chel si urat. Mai bine ramaneam cu Paul. Imi spune ca e “chef”. Ma incita pentru un moment. D-ala care gateste? Ce cool!

Ma invita la o pizza. Ce fel de chef frantuz mananca pizza? De fapt, canta intr-o formatie. Nu mai inteleg nimic. Tipul nu stie engleza (baaaiiii, nimeni nu stie engleza aici?) iar franceza mea nu e chiar cea mai grozava. Observ insa cu placere ca eu, spre deosebire de el, reusesc sa ma fac inteleasa. Yupeee! O sa fiu frantuzoaica!

Ii multumesc si plec. Da, da, chiar plec, desi el ramane cu gura cascata. Oare chiar credea ca o sa mananc pizza? In Paris? Cu un chelios?

Merg nitel si-mi simt telefonul zornaind in geanta. E Pufosenia. Mi-a scris ceva in franceza. La naiba! Nu inteleg nimic, dar cred ca e de bine. Raspund. Raspunde. Cica am gurita dulce. Sunt fericitttaaaa! Ma pregatesc sa raspund ceva dragut si-mi moare bateria. Incredibil…

Mi se face pofta de shooping desi nu e inca pranz si deja nu mai pot pasi de oboseala si durere de talpi. Pornesc catre La Fayette (ca sa fac shopping pe langa, nu in interior – n-am ajuns in acea etapa a vietii mele). Casc gura prin H&M dar nu ma mai incanta ca pe vremuri – acum e la dispozitia noastra in tot Bucurestiul (si in curand si in Brasov! sttt!). Imi cumpar totusi un body cu imprimeu de leopard. Ma pricep de minune sa cumpar chestii pe care nu le voi purta niciodata.

Ma indrept catre Champs Elysees. Maine plec si n-am trecut deloc pe aici. E chiar sacrilegiu. Sfarsesc intr-o cafenea draguta unde beau un cafe latte delicios si citesc un Vogue. Vorba vine “citesc”, de fapt ma uit la poze, dar conteaza ca-i Vogue. Cateodata imi place sa ma cred intr-un film. Sa bei o cafea pe Champs Elysees si sa citesti un Vogue e un cliseu, dar la naiba, nu o fac in fiecare zi!

Sunt in dilema: sa ma duc la hotel de la ora 4? Sau imi torturez in continuare talpile? Tortura sa fie!

Ma intorc pe Rue de Rivoli si-l iau la picior dintr-un cap in celelalt. Dau peste un magazin Etam IMENS, intins pe vreo 4 etaje. Nu-mi iau nimic. Era totul asa dragut incat n-am fost in stare sa aleg.

Naf-Naf m-a cucerit. Nu atat prin haine, ci prin prezentarea colectiei. E totul atat de shabby-chic incat tremur de fericire. Gasesc un set de cutii care contin biletele cu citate. Intind mana catre cel cu “mesaje ca sa-ti faca ziua mai frumoasa” dar o trag la loc pentru ca pe raftul de mai jos e alta cu mesaje pentru sufletul pereche. Cutiuta cu 20 de citate costa 20 de euro asa ca ma gandesc sa fiu inteligenta si sa nu mi-o cumpar. Citate am cu kilul.

Acum mi-e ciuda ca n-am luat-o, imi sta gandul numai la ea, iar maine la prima ora plec si n-am sa mai am niciodata ocazia sa-mi cumpar cutiuta cu suflete pereche. Aceeasi greseala era sa fac si cu o carte pe care o vazusem intr-un magazin pe Champs Elysees. Era o carte care se numea “Parisul pentru frantuzoaice” si continea, in ciuda titlului, sfaturi despre cum sa duci o viata de frantuzoaica. N-am cumparat-o pentru ca era prea mult text in franceza pe care mi-ar fi fost greu sa-l citesc. Dupa ce am parasit magazinul, mi-a parut rau. Asa ca am intrat pe Rue de Rivoli in prima librarie si am cumparat-o alaturi de o alta cartulie roz care se numeste sugestiv “La vie en Rose – Mode d’Emploi”.

Sunt fascinanti oamenii astia. Au sectiuni intregi in librarii cu carti dedicate bucuriei de a trai. Nu contenesc in a ma uimi cu placerea lor pentru orice si pentru tot. Si daca tot sunt la acest capitol, am sa-mi permit de una singura (ca doar e blogul meu) sa va spun cam care sunt, in ochii mei (evident), principalele preocupari ale francezilor:

Una ar fi bucuria lucrurilor mici. Arta de a trai frumos.  Par example, in cartea roz scrie sa zambesti, sa iei un copil mic in brate, sa te bucuri cand daruiesti, sa faci surprize samd.

A doua este fara indoiala mancarea. Acorda o importanta imensa mancarurilor. Dar numai gustului, in niciun caz volumului. Si daca tot veni vorba, trebuie sa mentionez ca in Paris se poarta Dieta Dukan. Toate rafturile sunt pline cu carti sau cu mancaruri specifice dietei Dukan. Imi amintesc ca am citit despre aceasta dieta, dar ceva nu mi-a placut. Am sa o citesc totusi inca o data.

A treia preocupare esentiala e sexul. Pardon! Dragostea! Aici nimeni nu face sex, iubeste doar pentru intervale foarte scurte.

Apoi, e moda. Chiar si cea mai baba dintre frantuzoaicele veritabile e cocheta. Le vezi mergand pe strada, aranjate, machiate, dichisite in acel fel specific frantuzesc pe care nu stiu sa-l definesc, cu tigara aprinsa si zambetul insirat pe fata. E o chestie si cu tigara asta… desi pentru o femeie e atat de urat sa fumeze pe strada, frantuzoaicele o fac cu atat de mult sarm incat pana si unei nefumatoare ii vine sa-si aprinda o tigara numai ca sa arate ca ele.

Termin si cu Rue de Rivoli si intru la metrou in drum spre casa. Deja plang de oboseala, nu vreau decat sa-mi intind picioarele in pat. Gasesc un supermarche si cumpar cateva prostii de rontait. Mi-e greu sa aleg, sunt atatea lucruri pe care nu le-am gustat. Cumpar “clatite Dukan” si ies. Si caut metro no 11. Si caut. Si caut. Si caut.

Dupa vreo ora, nimeresc un birou de informatii. Tipul nu vorbeste engleza. Evident! De ce ar vorbi engleza o persoana care lucreaza la biroul de informatii?! Ma trimite spre dreapta. Mai umblu o ora. Incep sa plang. De oboseala si de nervi. E posibil ca nimeni sa nu ma poata ajuta sa gasesc un nenorocit de metrou? Gasesc in cele din urma un vorbitor de engleza. Numai ca e la fel de pierdut ca mine. Problema nu-i neaparat limba. Sa zic ca vreau sa ajung la “metro onze” sau sa arat cu degetul pe harta ma descurc si eu. Numai ca toti imi arata sa merg in fata, iar in fata nu-i nimic decat un zid si iesirea. In cele din urma descopar ca trebuia pur si simplu sa ies si sa intru la alta gaura de metrou.

Ajung acasa. Dus. Picioare cocotate pe perna. Internet. Rai. Doamne, am nevoie de jobul meu. Mi-a lipsit internetul ca aerul in aceste ore. Pur si simplu nu pot sa traiesc numai in plimbari si shopping. Nu-s facuta pentru asta. Da-mi un calculator conectat la internet si-s fericita, chiar daca te injur ca afara e soare iar eu sunt prinsa intre 4 pereti.

E deja ora 9. Dumnezeule, cat timp am pierdut la metrou. Eh, c’est la vie. Maine revenim la viata reala si la Mitzi-Pitzi. Mi-e dor de ea, mi-e dor de Pufosenie, mi-e dor de tot de parca as fi fost plecata 150 de ani. Probabil ca asta e rolul unei asemenea escapade. Sa te faca sa-ti fie dor. Acum, daca maine dimineata reusesc sa ma trezesc si prind avionul, totul e perfect.

Miercuri seara

Eram sigura ca voi pierde avionul. Aveam un sentiment ciudat ca voi ramane in Paris. Poate pentru ca-mi doream. Poate ca, dimpotriva, nimic nu m-ar fi speriat la fel de tare ca inca o zi departe de Mitzi-Pitzi. De teama, am stat cu ochii cat cepele pana pe la 3 dimineata. In cele din urma, am anuntat receptia sa ma trezeasca cu noaptea in cap si am reusit sa dorm putin. De ce nu i-am rugat mai devreme?

Am prins avionul. Dar am regretat. Am avut un zbor oribil. Din ce ma bucuram ca un copil mic sperand ca m-am lecuit pe vecie de teama de zbor, am nimerit un pilot care a mers in cercuri concentrice. De obicei, in avion, mi-e doar frica nu si greata. Ei bine, acest pilot a reusit totusi sa-mi provoace si greata.

La un mment dat, disperata sa gasesc ceva care sa-mi distraga atentia, m-am apucat sa citesc una din cartile cumparate. Am pus mana pe cea roz care contine sfaturi legate de cum iti poti face viata mai frumoasa. E o carte geniala. Printre alte idei (destul de practice in ciuda exemplului pe care urmeaza sa vi-l dau) se gasea si un sfat mai ciudat: incearca sa conduci un tractor! Am privit propozitia cumva crucis. Apoi m-am gandit ca poate e un obicei frantuzesc sa conduci tractoare sau macar ca lor le e ceva mai usor sa gaseasca un tractor de condus.

Cert este ca in timpul aterizarii (in fine, aterizare e mult spus) nu ma gandeam decat ca vreau sa conduc un tractor. Tineam ochii strans inchisi, imi repetam ca nu asta mi-e soarta si ca oricum mai am de condus tractorul. Ne-am oprit. Am deschis un ochi. Apoi celalalt. I’m aliveeee! Am mai scapat inca o data. Sigur, de n-ar fi fost si tractorul ala blestemat, as fi putut sa-mi pun ordine in prioritatile amoroase. Nu-mi ramane, asadar, decat sa astept weekendul cu zambetul pe buze.

Seara, inainte de culcare, Pufosenia mi-a trimis sms: AMR 2 zile.

Yupeeeeeee!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *