Al meu

Antonia (si toate cartile siropoase, dar astea nu se pun) imi tot repeta de ceva vreme ca “atunci cand il voi cunoaste, il voi recunoaste”. E deja expirat sa va spun ca eu il recunosc in toti. Ceea ce ma tot intreb insa este de nu am avut niciodata si nu am nici astazi acel simt al proprietatii sufletesti.

Sigur, sunt posesiva, geloasa si sufocanta (ramane intre noi), insa atunci cand imi privesc iubitul in ochi (iarasi, folosim un termen generic, barbatul se schimba periodic) nu simt ca e al meu.

Butonam deunazi pozele de pe Facebook ale barbatului pe care il tot sarut de ceva vreme. Si ma uitam ca la un strain. Ma intrebam, intocmai cum ma intrebau vecinii la tara, “al cui o fi?”. Al meu nu-i. Cel putin asa imi pare atunci cand il privesc pe nepregatite cu coada ochiului si caut sa imi obisnuiesc retina cu o imagine pe care o stiu familiara dar nu o simt deloc astfel.

Si ma intreb daca nu cumva gresesc. Daca ochiul inimii care ar trebui sa ii simta prezenta imediat nu-l cuprinde in aria sa vizuala, atunci de ce imi impun constient sa-l proclam “iubitul meu”? Poate ca nu-i al meu, poate ca inima altcuiva tresare fara sa il vada. Sau poate pur si simplu ar trebui sa se considere si el mai mult “proprietate privata” si mai putin “drept comun” pentru a-mi lasa inima sa se acomodeze vizual.

SHARING IS CARING ­čśë

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *