Azi nu

Joi seara

Antonia imi explica de ce sunt atat de ravasita, de ce ma simt sleita de puteri, vesnic obosita si dornica de ceva ce nu stiu sa definesc si, implicit, sa gasesc.

Exista nucleul- Sinele si in jurul lui corpurile (corpul relational, vocational, cel al fizicului care vorbeste despre sanatate, etc.). Tu ai corpul relational lezat si el l-a afectat si pe cel fizic. Dar, cu cat de concentrezi mai mult asupra corpului relational, cu atat iesi mai mult din Sine, si nu-i mai simti resursele. De aceea, teoretic, la tine e o unica solutie: sa te concentrezi mai mult asupra Sinelui, pana te intorci in el, acolo unde ai fost candva, inainte sa existe barbatul, inainte sa-i dai puteri corpului relational, pana ce, asa cum spuneam mai sus, iesi din abis (adica din corpul relational, caci el prin acele puteri, s-a transformat in abis). Nu iesi incat sa te metamorfozezi in celibatara (e imposibil oricum), ci iesi cat sa-ti aduci in tine Sinele si acesta sa aleaga cat sa stea si cum sa stea in acest corp….

Nu cred ca cineva ar fi putut descrie mai bine felul in care ma simt. Am nevoie de mine, am nevoie sa reincep sa ma bucur de lucrurile care ma fac pe mine fericita. Traiesc in reprize scurte de atentie, iar viata mea cea obisnuita nu este nimic altceva decat o asteptare nesfarsita a clipelor cu el. Ceea ce este, sunt sigura, complet nesanatos. Imi amintesc cum ma plimbam asta-primavara, fericita ca un copil drogat, bucurandu-ma de soare, de-o cafea buna si de-o carte dragalasa. Nu aveam nevoie de el pentru a fi fericita, nu aveam nevoie de nimeni. Sursa fericirii mele era in interior, o puteam controla (sau macar aveam o oarecare influenta asupra ei). Eram, de cele mai multe ori, fericita. In vreme ce acum sunt sleita de puteri. Sunt trista. Si n-am energie si pofta de viata decat in preajma lui.

Nu “pleeccc” asa cum fac de obicei. Ma duc pana pe plaja. Ma duc sa dorm, ma duc sa ma relaxez, sa numar scoici si bucatele de suflet. Sa stau pe plaja pana noaptea tarziu, sa privesc marea singura si sa ma reindragostesc de mine.

Duminica


Stau intinsa pe plaja, cu lacrimile-n gat si-mi simt pielea arzand de pe corp. Nu-i de la soare.

Ma sufoc, nu mai suport sa exist. Resimt absenta sa printr-o durere fizica infioratoare, o sfarseala intepatoare, un freamat si-un tremur si-o anxietate de necuprins.

Nu e omenesc sa iubesc asa si nici macar nu stiu daca iubire se numeste aceasta boala. Mi-e scarba sa exist, mi-e teama sa respir, sa privesc, sa incerc sa traiesc.

N-am viata nici cu el, n-am suflet fara. Nu stiu incotro sa privesc, nu stiu ce aer sa respir pentru a-mi alina sufletul. N-am pauza de la durere, e permanenta, nu-mi da ragaz, nu ma lasa sa ma plang. Ma doare si nu stiu cum sa o opresc.

Aud in stanga mea o voce care imi sopteste: Nici nu te iubeste, nici nu te respecta, nici nu mai conteaza. O rog sa nu-mi vorbeasca. N-am aer sa traiesc azi.

SHARING IS CARING 😉

3 Comments

  1. Ma doare inima sa citesc cum suferi. Si mai ales sa vad cit de aspra esti cu tine insasi. Tu nu ai facut nimic gresit, decit ti-ai pus inima pe tava. Si asta nu e gresit. E nobil si curajos. Fi curajoasa in continuare si vei trece si de asta, asa cum ai mai trecut si de altele/altii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *