Peripetiile de aur

Vineri dimineata, Joi noapte… cine mai tine minte?

Pufoshenia ma anunta ca nu petrece weekendul cu mine. Imi simt sangele pulsand in tample. Ma pregatesc sa explodez. Dar numar pana la 10. Apoi pana la 100. Apoi imi amintesc ce rau mi-a fost cand explodat ultima oara. Si-mi amintesc de Saturn. Si ca mi-am promis, in numele nervilor mei defecti si a obsesiilor nelimitate, sa imi dau timp pentru a lua o decizie dementa. Asa ca tac. Doamne, cat e de greu. Ma dor maselele de cat de tare le strang. Inspir. Si hotarasc sa fac ce stiu eu mai bine sa fac atunci cand mi se bat piticii in cap. Plecccccccccc!!!!!!

Unde?

Pai sa vedem. Bilete de avion de pe azi pe maine nu pot sa iau. Iar dupa ce verific contul si platesc  un kilometru de factura la Distrigaz (?!&^%$#@@!!!) imi dau seama ca avionul iese din calcul pentru o perioada lunga de timp. Judecand dupa buget si privirea injunghiata a cardului meu de credit as putea sa plec pana… dar cui ii pasa? Am de ales intre a sta in weekend si a coase sau tricota (am renuntat la copt prajituri – e cald afara si nu mai are cine sa le manance) si a pleca la mare. Gasesc o oferta buna (sau aproape buna. mai tarziu aflu ca era jalnica) pentru Nisipurile de Aur bulgaresti. La Spa. Ha! E tot lame sa plec la spa in timp ce iubi isi face de cap “cu parintii la mare” dar macar e fabulos. Serios acum… alternativa era tricotatul!

Sambata dimineata

Imi iau sora din dotare si plec. Imi las Mitzi-Pitzi la mama, dar privesc pisica in vreme ce se lipeste ca o ventuza de tata, isi croieste un loc confortabil pe burta lui si ramane acolo torcand.  Iau roata de rezerva, verific rotile, fac plinul. Sunt un sofer destul de prost, deci e bine sa verific tot inainte de plecare.

E intunecat, nu se vede strop de soare tot drumul. Anunt de pe drum Pufoshenia ca plec in Bulgaria. In cazul in care “la mare cu parintii” inseamna prin jur, macar sa fie in garda. Nu vreau sa vad ceva ce m-ar putea tulbura, nu vreau sa stiu nimic din ceea ce imi imaginez ca nu exista. Daca ignor suficient problemele mele, acestea vor disparea cu totul ca si cand n-ar fi fost niciodata acolo. Desi, sunt sigura, “suficient de mult-ul” meu are o limita situata undeva pe aici. Aproape ca imi aud rabdarea arzand. Simt mirosul, zaresc fumul. Dar tac, inca putin, mi-am promis ca imi dau timp. Mai tac putin, cat sa pot rade in nasul lui Saturn.

Trec granita. Ajung in camp, pe un drum minat. Nu, n-am mancat litere. Minat nu minunat. Gaurit ca si cum ar fi trecut tancurile. Am mai fost in Bulgaria de cateva ori, numai ca de fiecare data a condus altcineva. Asa ca sunt luata prin surprindere de fiecare groapa, impresionata negativ de fiecare camp din mijlocul  nicaieri-ului si bucuroasa peste masura de fiecare indicator din drum. De toate cele 3. Spre marea mea surpriza, luminata de norocul prostului, ajung in cele din urma in Nisipurile de Aur. Intuitia feminina! Stiam eu ca va functiona in cele din urma!

Nota: Daca va incumetati sa parcurgeti acest drum, nu intrati in panica ori de cate ori vi se pare ca v-ati pierdut. Daca sunteti intr-un camp, printr-o padure sau printr-un sat parasit, daca ajungeti in zone pe unde pare sa nu mai fi trecut picior de om niciodata, aflati ca aveti mari sanse sa fiti pe drumul cel bun! Welcome to Bulgaria!

Asadar: Nisipurile de Aur. Sau Zlatni Pyasatsi.

Caut hotelul. Ia-l de unde nu-i. Ma invart ca nebuna prin statiune. Imi simt pedala de ambreaj revoltata. O inteleg. Si eu vreau o cafea, un pat moale, o piscina si ceva buna de mancare. Nu stiu daca pedalei i-ar fi de folos cafeaua sau mancarea, dar ii inteleg dorinta de a se relaxa.

Opresc in dreptul unui taximetrist: Orchidea Boutique Spa Hotel? il intreb cu ochi de caprioara incercand sa limitez la maxim uzul de cuvinte pentru ca stiu ca nu intelege o boaba de engleza. Verrryyyy difficult, imi raspunde cu accent de vampir. Left, right, right, left, left right. I take you there for 5 euro! Mda, superoferta. Refuz cu greu. Jumatate de minut mai tarziu, gasesc hotelul. Prima pe dreapta, nu a cinspea pe stanga. Welcome to Bulgaria!

Vreo 2 litere de la firma hotelului nostru sunt cazute. Parcarea e arhiplina, gasesc cu greu loc cumva mai cas, dar macar gasesc. Imi propun sa raman zen indiferent de conditiile de mediu. Si reusesc. Chiar si atunci cand, deschizand usa camerei, ma izbeste un miros infiorator de ceara incinsa. Si atunci cand vad petele de pe covor. Si cele de pe asternuturi. Si paharele nespalate. Chiar si atunci cand mainile miraculoase ale angajatelor de la spa imi distrug fata si imi mangaie pielea in loc sa-mi maseze muschii. Rad cu o dispozitie budista cand mi se spune ca trebuie sa ma programez la jacuzzi sau sauna. Verrrryyyy crowded, explica maseuza-cosmeticiana-receptionera.

Duminica

Hotelul este departe de plaja. De fapt, nu-i nici macar in oras. De-as fi mai harnica, as putea sa merg pe jos. Ba chiar nu mi-ar trebui mare harnicie pentru ca marele spa e in varf de deal si mi-ar fi de ajuns sa ma rostogolesc la vale. Dar mi-e destul de clar ca voi dormi pe plaja atunci cand voi realiza ca trebuie sa urc la loc Golgota. Asa ca plec cu masina in oras. Ii simt ambreajul scartaind. Miroase a cauciuc incins iar de sub capota se aude un zgomot care seamana cu strigatul de imperechere al urangutanilor (presupun). Ignor. Sunt zen.

Ultima oara cand mi-am propus sa fiu zen am facut accident pe autostrada in Ungaria, deci ma gandesc serios sa revin asupra deciziei mele. Ma umfla insa rasul cand ajung in centru asa ca uit de masina si de zenuri si ma concentrez asupra obiectivelor turistice: prima pe dreapta, Statuia Libertatii troneaza la poarta unui minigolf. La cateva sute de metri de ea, turnul Eiffel adaposteste o cafenea. Ma gandesc serios sa beau o cafea acolo fiindca in cel adevarat mi-a fost teama sa urc. Nu ma departez bine de Franta, dau de coloanele grecesti ale unor shaormerii, asortate de minune cu cafeneaua arbeasca de vis-a-vis.

Ies din Europa, depasesc iar America si ma opresc in singurul restaurant cu adevarat deosebit din zona: o barca de pirati ancorata pe mal. Mi-e foame de vad stele verzi, dar mare lucru n-am ce comanda. Stomacul imi este intr-un nou episod de razvratire asa ca de zile intregi ma hranesc cu aer, paine integrala si-o banana din cand in cand. Comand cartofii la cuptor (paradoxal nu imi fac rau) si-o supa calda de pui. Primesc o ciroba acra de gaina si cartofi wedges de la punga. Banuiesc ca era acra intentionat pentru ca pe marginea farfuriei troneaza jumatate de lamaie. Doamne, ce popor acru! Sucesc ciorba prin farfurie, pescuiesc doua zdrente de ou, ii donez cartofii sora-mii si ma ghiftuiesc cu un fresh de portocale… o miscare complet necugetata. In secunda doi plang de durere de stomac. Sunt plina de zen si de relaxare de-mi iese pe urechi in spa-weekend-ul meu.

Cobor de pe barcuta, respir putin aer (am stat inauntru ca fraierele, n-am bagat de seama ca aveau o terasa superba) si intru in supermarket-ul de alaturi. Gasesc paine integrala. Aleluia!

La intoarcere spre hotel atrag toate privirile din jur. Masina mea face ca un tren intreg de urangutani in calduri. Bag zen-ul in origini si intru un panica. Daca nu mai ajung acasa? Lasa casa, macar pana in Mangalia sa ma duca masina. Hai, fie, dorm pe plaja in Vama Veche, numai din Bulgaria sa scap.

Noaptea ma sucesc ca o clatita in tigaie. Imi amintesc de prietenul unei prietene care a auzit de la un alt prieten despre un prieten care a fost rapit in Bulgaria si returnat fara un rinichi. Dumnezeule! Voi ajunge conserva! Pitzi, tu cui ramai? Si eu, ca eu, dar lasand gluma la o parte, sunt responsabila pentru sora mai mica.

Decid sa fiu matura. Asa ca intru in baie si trag o portie zdravana de plans. Apoi trec la rezolvarea situatiei: “Alo, Cosmin? Masina mea face poc-poc-bum-bum-hars-troc si miroase a cauciuc incins. Ce pot sa ii fac?”. “Mihnea? Da. Fii atent! Cosmin nu stie, dar tu sigur iti dai seama: Masina mea face poc-poc-bum-bum-hars-troc si miroase a cauciuc incins. Ce pot sa ii fac?”. “Vlad? poc-poc-bum….”.

Luni dimineata

A doua zi, cu ochii carpiti de somn, aveam deja un plan: urma sa merg la o familie de romani (ii ochisem eu la piscina, erau cam de varsta parintilor mei, deci probabil aveau copii si erau pregatiti sa-mi sara in ajutor) si sa aveam sa ii rog sa ne intoarcem impreuna, sa-mi permita sa-i urmaresc pana in Mangalia, la primul service auto.

Imi intalnesc salvatorii jos, la micul dejun. Beau trei cafele asteptand sa termine ei masa. Apoi trec pe apa plata in vreme ce privesc cu coada ochilor cum romanii nostri transportau tot bufetul suedez pe masa lor. Fac o paranteaza: mancarea nu avea niciun gust. Optiuni erau, ce-i drept iar mancarea nu arata rau. Insa toata avea fix acelasi gust, adica niciunul de parca bucatarul gatise paie in diferite forme.

In cele din urma observ ca unul din barbati pune furculita jos. O pauza? O capitulare? Nu conteaza, e momentul meu. Insa imi ia mai putin de 5 picosecunde sa gasesc pe fata lui sictirul unui om care nu are nici cel mai mic chef sa il ajute pe celalalt. Nu se pricepe la masini, spera ca n-am de gand sa-l intrerup de la masa (deci era o pauza), poate se uita mai tarziu. Multumesc zambitor si plec.

Uite d-asta urasc eu relatiile libere! Aceasta este fix genul de situatie in care “iubi” are ocazia sa se joace de-a Superman, sa ma salveze de ambreaj si de conservele bulgaresti. Numai ca iubi nu este disponibil oricand poftesc eu. Si apoi, chiar de ar fi, as prefera sa ajung conserva inainte sa apelez la el intr-un moment in care m-ar putea suspecta ca mi-am stricat masina intentionat in camp numai pentru a-i deranja lui weekendul “cu parintii”. Asa ca fac check-out-ul, spun o rugaciune, ma inchin si plec.

Drumul de la Nisipurile de Aur pana in Vama Veche e drept. Teava. Abia apuci sa rasucesti volanul de cateva ori. Singura posibilitate de a te pierde este sa cotesti gresit la singura intersectie din drum si anume la Balcic. Iar eu nu ratez oportunitatea! 😀

Ma trezesc intr-un loc pe unde am mai fost (dar nu cu doua zile in urma, ci cu vreo doi ani). Fix ce imi trebuia! Ma simt cumva confortabil pentru ca iubesc Balcicul din Panza de paianjen dar sunt destul de sigura ca dragostea nu imi va repara masina. De n-ar fi fost ambreajul, m-as fi oprit sa-i arat Alexandrei locurile mele preferate: stradutele inguste, rondul unde m-a sarutat Balint, castelul, gardinile, restaurantul pe apa unde l-am legat pe Balint cu catuse de banca si am scapat cheia in mare. Dar nu e momentul sa ne relaxam. Mangalia ne asteapta!

Ma sucesc de vreo doua ori in cerc prin Balcic pana reusesc sa gasesc drumul spre Vama. Trec prin camp cu cei 40km/h permisi de legile bulgaresti si reusesc in cele din urma sa ajung la granita. De-as fi mers pe jos, as fi ajuns probabil mai repede. Dar nu conteaza. Nu voi mai fi conserva, cel mult voi dormi la cort, ceea ce nu-i atat de rau pe cat isi imagineaza oripilata sora mea.

Opresc in Mangalia pentru a cauta “inghetata turceasca, d-aia cum mancam cand eram mici”. Nu gasesc evident, poate pentru ca am fost mici acum prea multa vreme. Plec mai departe cu surlite si trambite (de urangutani) si opresc la intrarea in Olimp, pentru a manca ceva bun la frantuzoaica mea preferata. Ma simt oarecum ciudat, ultima oara cand am fost aici m-am despartit de “iubi”. Dar iubesc locul, iubesc atmosfera si iubesc vinul (dar asta n-am sa o spun in public). N-apuc sa intru pe poarta ca imi suna telefonul. Iubi. Scot flacari pe nas (tot e bine, puteau sa iasa de sub capota cu urgangutani) mai ales atunci cand incepe sa ma certe “De ce nu mi-ai spus ca s-a stricat masina? Veneam sa te iau!”. Sigur, dupa razboi, multi viteji s-arata! Frantuzoaica are restaurantul inchis (sigur, de ce nu am prevazut asa ceva?), asa ca pornesc cu stomacul chiotaind catre pescaria de peste drum. Aici am mancat dupa ce m-am despartit de iubi, dar Doamne, nicio amintire neagra nu ma va tine departe de aceste icre!

Nu gasesc masa nici la pescarie asa ca plec spre casa suparata pe viata, pe iubi si pe sor-mea. Am de gand sa scurtez drumul prin toate variantele pe care le cunosc. Asa ca in numai cativa kilometrii, reusesc sa ma ratacesc.

Te intrebi probabil, draga cititorule, cum se poate pierde cineva pe drumul dintre mare si Bucuresti. E greu, recunosc, pentru ca drumul e drept si plin de indicatoare, iar daca totusi ai capul plin de ovaz ca mine (de la diete mi se trage) atunci poti sa urmaresti puhoiul de masini cu numere de Bucuresti care merg fix unde vrei tu sa ajungi. Dar eu am reusit. M-am trezit in mijlocului unui camp, pe un drum proaspat si impecabil asfaltat, dar pustiu. Am intrat in panica. Undeva mergeam, mi-era clar. Benzina aveam. Dar daca masina decidea sa-si dea ultima respiratie, eu cum ceream ajutoare? Adica unde le chemam? La mine in camp… Am mai facut o rugacine, am dat muzica mai tare ca sa nu mai aud zgomotul infernal scos de masina si am mers inainte.

Vreo ora mai tarziu intram pe autostrada. Eram salvata. De aici, fiecare kilometru pe care il strabateam, era un kilometru in minus de eventuala tractare. Nimic rau nu se mai putea intampla. M-am linistit, m-am asezat relaxat in scaun si am continuat sa ma misc incet, dar sigur spre casa. Asta pana cand Alexandrei i-a venit idea geniala ca masina ar putea lua foc. Ops.  Si pana cand a inceput ploaia si am constatat ca stergatoarele mele sunt stricate. Doamne, Tu chiar faci misto de mine, nu-i asa?

Calculand cu disperare cati kilometrii mai aveam, mi-am amintit cat de urat mi-a fost cand m-am intors de la mare dupa ce m-am despartit de iubi. Numaram fiecare kilometru de autostrada ca si cand mi-as fi numarat ultimele clipe de fericire. Inca 35 de momente petrecute impreuna si apoi gata… pana cand am ajuns in Bucuresti. Si ceva absolut tamp, spus pe la Dristor, l-a facut sa creada ca m-am razgandit, ca il vreau inapoi (da, il vreau, dar nu asa!) si ca putem lasa in urma discutiile precedente. Prin Romana eram deja imbratisati, iar pana la Aviatorilor ne sarutam ca nebunii. In Baneasa ne-am despartit iar.

Am ajuns si eu in Baneasa, singura de aceasta data (si pe jos, masina era deja in service). M-am ghemuit in pat si mi-am promis sa uit toate peripetiile, sa mai ignor putin toate nefericirile si sa sper ca daca imi voi ignora suficient toate problemele din dragoste voi ajunge in cele din urma in siguranta la capat de drum, intocmai cum am reusit cu masina. Sau poate ca nu.

SHARING IS CARING 😉

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *