In cea de-a doua zi a acestui an am asistat (fara permisiune si cam fara bun simt) la o scena care mi-a ramas intiparita in minte pana acum.
Era o zi friguroasa si ploioasa, genul acela de vreme care iti provoaca artroza. Noi pornisem sa vizitam un oras frumos, dar rece – la propriu si la figurat. Am pasit intr-o cafenea pentru a ne incalzi nasul si urechile si ne-am lasat cufundati in moleseala placuta daruita de un spatiu ce parea desprins din atelierele lui Mos Craciun.
Apoi, in vreme ce sorbeam cu lingurita dintr-o ciocolata mult prea calda, am auzit un superb accent britanic venind de la masa alaturata.
Ea era perfecta. Avea hainele intinse la dunga, parul aranjat in bucle lejere, ruj rosu perfect intins pe buze, gene rimelate discret, separate ca si cum niciodata fardul nu ar fi trecut pe langa ele. Unghiile ii erau colorate intr-o nuanta bej-roz iar pe unul din degetele firave (nu, nu pe inelarul stang) statea mandru un inel Tiffany. Sau asa parea. Pe scaun, langa ea, era ghemuita, dar nu inghesuita, o posetuta Burberry si o jacheta de casmir. Vai, ce-mi doream sa fiu ea.
El nu era mai prejos. Arata exact asa cum imi imaginez ca arata un student la Oxford. Avea parul blond, intins cu gel pe spate, ochi albastri marginiti de gene groase si buze carnoase. Purta la pulover in “v” si camasa deschisa la un nasture. L-as fi admirat, poate, mai atent daca sirul observatiilor mele nu ar fi fost intrerupt de vocea lui: Am fost doi ani impreuna, i-a spus ei. Asta inseamna 10% din viata mea. E timpul sa merg mai departe. Lacrimile fetei era stapanite probabil numai gratie unui orgoliu pe masura. Am ramas cu gura cascata in timp ce mi-am simtit parul ridicandu-se maciuca in varful capului.
Urasc matematica iubirilor. Singurele cifre care imi plac in relatii sunt cele care numara momentele de bucurie, aniversari si viitori copii. Urasc calculele, tabelele si graficele. Si niciodata nu pot masura plusuri si minusuri intr-o relatie pentru a-i calcula reusita. Totusi, daca as fi fost in locul baiatului si m-as fi pus pe calculat procentul din viata mea alocat unei asemene tinere, as fi depasit cu siguranta 10%.
Am infulecat o ciocolatica delicioasa si am concluzionat inca o data: barbatii nu iubesc femeile perfecte. Ori, mai bine spus, poti suferi chiar si atunci cand esti perfecta. Lasa anorexia si oja si placa de par, mananca exact ce poftesti, bucura-te de viata, permite-ti sa gresesti. Perfectiunea nu-ti asigura fericirea. Ba suspectez ca lucrurile stau chiar pe dos.
