Love of my life

Nu mai am mult de scris, nici de povestit. Viata mea se numara in pemparsi si biberoane. Cele mai mari provocari din cursul unei zile sunt date de colicile Dianei si de aspiratoarele nazale (in urma cu cateva zile eram atat de frustrata incat incepusem sa redactez in minte un text amplu despre pompitele de muci).

Nu e nici atat de greu si nici atat de rau pe cat mi-am imaginat. Diana e cumintica (se arunca departeeeee in familie), mananca dupa ceas, plange rar si numai daca are un motiv intemeiat. Am timp sa respir, nu-mi vine sa fug in lumea larga (desi uneori, seara, in timpul baitei, imi vine sa sar pe geam).

Dar nu-i nici simplu. Intreg Universul mi s-a schimbat. Nu mai fac nimic din ce faceam in urma cu cateva luni. Viata mea arata complet diferit fata de cum arata in urma cu un an. E teribil de ciudat. E un sentiment pe care nu stiu sa-l descriu de nicio culoare.

In jurul meu toti merg pe coji de ou de teama unei depresii postpartum. Am afirmat sus si tare ca n-am nici urma de asa ceva. E drept, in ultima vreme am plans ceva mai mult decat in alte ocazii, dar stiu cum arata o depresie iar ceea ce am eu acum e doar o oboseala zdravana. Totusi, in urma cu o seara, in vreme ce asezam capul pe perna intre doua mese ale Dianei, mi-am vazut viata intreaga trecand prin fata ochilor. S-a derulat in ritm rapid acel film pe care se spune ca il vad oamenii inainte sa moara: cele mai frumoase, dar si cele mai urate clipe din existenta mea. Am vazut un prim sarut, o prima noapte de dragoste, o prima despartire. Am retrait, vreme de cateva fractiuni de secunda, o paleta intreaga de sentimente pe care – abia atunci am realizat – nu le voi mai trai niciodata. Pentru ca de aici inainte, indiferent ce se intampla si unde ma duce viata, inima mea nu va mai fi niciodata golita. Voi iubi intotdeauna pe cineva atat de mult incat sa-mi justifice intreaga existenta. Nu voi mai intreba niciodata “de ce?” si nu voi mai cauta vreodata un motiv pentru a deschide ochii dimineata.

Nu mai pot fi demolata de nimic, nu mai pot fi ranita oricum. Mi-am pus sufletul la adapost in fiinta aceasta mica. E uimitor cum un om atat de mic ma poate face sa ma simt atat de puternica.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *