Si-am incalecat pe-o potcoava…

Pentru ca imi petrec majoritatea timpului in casa si risc sa ma tacanesc de tot, am tot inceput sa aranjez si reorganizez te miri ce: pantofi, poze, carti, hartoage. Asa am dat din intamplare peste cateva fragmente din jurnalul de calatorie al roadtrip-ulului din vara anului trecut, primul meu concediu “adevarat” petrecut cu Silviu. Scrisesem acest episod fara cea mai mica intentie de a-l publica fiindca eram pe atunci implicata intr-o proaspata si subreda relatie, motiv pentru care n-as fi recunoscut nici arsa pe rug ca as fi fost in stare sa fac vraji, sa sarut broaste si cate si mai cate altele doar de dragul maritisului. Acum insa, nu mai vad nicio rusine in a publica textul :).

Luni
Ma trezesc de dimineata cu amigdalele umflate si cu o durere de cap insuportabila. Intru in panica. Fara Zinat, sunt un om mort. Si fara reteta, austriecii nu-mi dau Zinat nici daca imi dau ultima suflare pe treptele farmaciei. Delirez o solutie pana cand ma dezmeticesc cu totul si il sun pe Mihnea care imi trimite prin fax hartoaga salvatoare.

Imi infasor in jurul capului un sacou sperand ca va tine la un loc toate cioburile imprastiate prin cutia mea craniana si plec din Viena pana in jurul pranzului. Verona, vin acum!

Vreo suta de km de autostrada mai tarziu, cotim dreapta pentru a vizita castelul Riegersburg. Ideea este (se putea altfel?) exclusiv a lui Silviu care se da in vant dupa orice fortareata sau ruina sau adunatura mai mare de pietre.

Castelul are o istorioara obscura, dar este renovat, amenajat pentru public si transformat in obiectiv turistic. In drum spre fortareata trecem prin cateva sate superbe. Ti-e rusine sa ii numeste tarani pe acesti oameni care isi curata curtile la dunga. Care ies cu matura de paie pe soseaua principala sa curete excesul ramas de la tunsul ierburilor extravilane. Si par ca isi sterg bustenii cu Pronto si spala porcii cu Ariel. Ce sa mai zic… capitale curate si ingrjite am mai intalnit, dar adevaratul grad de civilizatie al unui popor il poti aprecia numai cand ajungi intr-un asemenea satuc de nicaieri, lipsit de importanta turistica si totusi amenajat si ingrijit impecabil de parca ar astepta dintr-un minut in altul cei mai de seama musafiri.

In fine, ajungem la castel. Funicularul-abrupt. Eu – bolnava rupta. Cu chiu, dar mai ales cu vai urc in blestematia cu funii. Fac un atac de panica pana sus. Cobor din greseala asa ca ma vad nevoita sa prestez episodul 2 de panica atunci cand urc la loc. Mi-e rau. Ma doare pielea pe corp, ma dor urechile cu tot cu cap, capul cu tot cu par, parul, vorba reclamei, de la radacina pana la varf. Ma tarsai prin jurul castelului, gasesc intrarea, intru. Casc gura prin vreo 4-5 camere cu vrajitoare si aparate de tortura si sfarsesc rupta de oboseala pe o bancuta din curtea interioara.


– Du-te tu mai departe, eu raman aici, ii spun lui Silviu sfarsita de oboseala si de boala nesuferita. El pleaca, iar eu pun mana pe ghid si incep lectura. Trec plictisita peste informatiile istorice: long story short – taranii de prin zona s-au batut si s-au luptat pe la portile castelului de cateva ori. Apoi castelul a gazduit, in perioada Inchizitiei, procese impotriva vrajitoarelor. Cam atat. Casc insa ochii cat cepele cand ajung la ulimul rand al primei pagini: in curtea interioara se gaseste o fantana impopotonata cu multe decoratiuni. Da, parca am trecut pe langa una. Legenda spune ca fata care va gasi potcoava se va marita in acelasi an. Hmmmm….

Moarta si coapta, ma ridic de pe bancuta si iau la cercetat fantana ca oricare fata mare. Ii dau ocol de doua trei ori. Nici picior de potcoava. Imi rasucesc de cateva ori ochii in jurul galetii. Ma aplec (vai, capu’) la baza. Privesc lemnaraia scripetelui. A naibii potcoava nu-i de gasit.

Adevarul adevarat e ca nu cred o iota din legenda. Si mi-e rusine la gandul ca ma va vedea careva. Dar sa fim seriosi: cine mai citeste ghidul? Apoi, mi-e teama ca ma va observa Silviu. Si-atunci sa vezi cum reinventez notiunea “penibil”.
Dar daca exista totusi o sansa ca legenda sa fie adevarata? Daca soarta mi-a purtat pasii pana aici, in satul nimanui, la castelul de la cucurigu, doar ca sa pot implini legenda potcoavei? Daca sunt descendenta vreunei vrajitoare care a fost sacrificata aici? Daca nu exista nicio potcoava si cineva si-a batut joc de fecioarele disperate?

Silviu ma priveste amuzat din capul curtii interioare. Ma culeg de la poalele fantanii si ma prefac ca imi aranjez cercelul in ureche. Imi tin privirea in pamant in drum spre masina si ascund in geanta ambele exemplare din ghidul castelului in speranta ca el n-a apucat sa citeasca fragmentul despre fantana.

Vreo 7 ore, 2 paracetamoale, bomboane de gat fara numar si vreo 50 de frisoane mai tarziu, ajungem la Verona.

Despre Verona, am povestit aici.

N-as vrea sa va propun un pelerinaj la castelul Riegersburg… Dar iata, nici n-am gasit potcoava cu pricina si m-am maritat in anul urmator. 🙂 Asa ca… cine stie?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *