Picatura care umple paharul

Saptamana trecuta, cam pe la sfarsit, mi-am petrecut cateva ore bune plangand pe ascuns in spatele monitorului. Am citit un articol despre inceputul sfarsitului SMURD, o institutie pe care o admir pana in maduva oaselor, dupa care am trecut la o stire despre un dement care intepa femei in tramvaiul 41. In cele din urma, privirea mi-a cazut peste un interviu cu medicul Simona Bratu. Se vorbea in el despre Raed Arafat, inceputurile SMURD si sacrificiile si eforturile depuse de o mana de oameni care au crezut cu toata fiinta lor ca pot schimba lumea.

Si au reusit.

Pana acum.

M-am simtit teribil de mica, ingrozitor de neputincioasa, umilita si pacalita.  Ori de cate ori am avut ocazia, am aparat reputatia tarii noastre ca si cum ar fi fost oaia neagra a familiei pe care vreau sa o prezint intr-o lumina mai buna in fata celorlalti. Am crezut ca va veni ziua in care o voi vedea facand un pas, cat de mic, intr-o directie pozitiva. In urma cu o saptamana  insa, a venit momentul in care mi-am pierdut, pana si eu, speranta ca lucrurile vor fi mai bune. Am regretat pentru prima oara in viata ca nu am parasit tara atunci cand am avut ocazia. Si apoi am simtit o furie ingrozitoare: Copiii mei vor creste intr-o lume care se deterioreaza pe zi ce trece?

In 27 de ani n-am asistat niciodata la o schimbare pozitiva a tarii noastre, dar am asteptat, cu o incredere oarba si un optimism demn de consiliere psihiatrica, o imbunatatire. In saptamana precedenta insa, chiar si cei care priveau doar jumatatea plina a paharului, si-au pierdut speranta. Pentru ca, de fapt, paharul s-a umplut cu totul.

Incerc de atunci sa revin la starea mea obisnuita. Fac tot posibilul sa-mi concentrez atentia asupra preocuparilor mele zilnice pe care le iubesc. Incerc sa va povestesc, la fel ca de fiecare data, despre moda, despre iubire, despre horoscoape. Dar nu-mi este cu putinta. Pentru ca, desi noi, romanii, suntem antrenati sa inghitim in liniste, sa ramanem cu capul printre astre si sa permitem caravanei sa treaca fara a mai scoate un sunet, uneori chiar si noi simtim ca ne-a ajuns! Iar eu ma gandesc ca, de vreme ce pana si noi, femeile, am atins limita tolerantei, atunci lucrurile sunt cu adevarat grave. Ca dupa ce vor fi trecut huliganii si suporterii batausi, vor veni dinspre Universitate aceia care poarta in suflet dezamagirea atator ani de sperante inutile, tristete si umilinta.

SHARING IS CARING 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *