Povesti din alta viata: Surpriza din Copenhaga

luni, 30 ian 2012, ora 14:00

Plec din Bucuresti spre Copenhaga, cu escala de Zurich. Mi-e frica de escala. O data pentru ca se spune ca oricine trebuie sa piarda un avion o data in viata. Iar eu cred ca la escale am cea mai mare sansa. A doua oara, zborurile cu escala imi par un cosmar pentru ca decolarea si aterizarea sunt momentele mele de panica groaznica. Iar daca fac o escala traiesc de patru ori frica maxima si nu de doua ori asa cum m-am obsinuit.

Cireasa de pe tort: decolez de la poarta 13.

Doua ore mai tarziu ajung in Zurich. Ahhh, ciocolata! Si daca ar fi sa fiu sincera ar trebui sa recunosc ca zborul a fost cel mai bun din toate cate am patimit. Plus ca m-am lasat mituita de catre stewardese cu ciocolata, ceea ce, recunosc, a fost misel, dar delicios.

Cateva ore mai tarziu…

Am decolat si din Zurich. De aceasta data a fost crunt. Chiar inainte sa plecam, avionul s-a intors din drum si a cerut sa ii fie tratate aripile cu ceva substanta anti-inghet. Afara fulguia de-a dreptul dragalas, insa eu m-am speriat ca de uragan. Probabil ca elvetienii, sarguinciosi din gene, au simtit nevoia sa-si ia absolut toate masurile de siguranta. Totusi, vazand masinuta caraghioasa care stropea aripiile, am simtit cum se naruie si ultimul strop de curaj.

In cele din urma am decolat. De la Zurich la Copenhaga faci cam 1 ora jumate, timp numai bun de vazut un serial (Merlin) si de rasfoit o revista (citesc acum despre clinica Hirslanden din Zurich unde un doctor foarte frumusel a surprins in timpul unei ecografii un bebelus zambaret).

23:33

Sunt in sfarsit intinsa in pat. A fost o zi teribil de obositoare. De unde ma bucuram ca astazi nu aveam niciun fel de program de interviuri/prezentari/evenimente, am sfarsit prin a face nimic.

Am ajuns la hotel pe la 20:00 dupa ce ne-am invartit prin aeroportul din Copenhaga pana ne-a venit rau. N-am stiut de unde sa ne ridicam bagajele asa ca am iesit si am intrat la loc pana cand sa nimerim locul de unde ne puteam lua geamantanele. Mai apoi, un taximetrist foarte simpatic (cu o engleza impecabila) ne-a dus pana la hotel (adica fix in centru) iar toata calatoria a durat maxim 15 minute.

Spre seara am iesit in oras ca sa mancam ceva. Fix vis a vis de hotel sunt doua restaurante: unul cu specific australian si altul spaniol. Am intrat in primul, atrase de promisiunea unei fripturi de cangur, dar am iesit repede cand am realizat ca nu stiam sa citim meniul si ca nu puteam sa mancam o supa calda. In restaurantul cu specific spaniol am dat de-o romanca foarte vorbareata. Ne-a povestit ca danezii sunt reci si foarte neprietenosi, ca singurii ei prieteni sunt tot de prin tarile cu sange caliente. Viata e usoara aici, daca esti danez, pentru ca sistemul este atat de bine construit incat iti permite sa supravietuiesti orice ai face, inclusiv daca nu faci nimic. Nici ca strain nu-ti este foarte rau fiindca statutul te plateste sa mergi la scoala. “Si tu de ce muncesti?” am intrebat-o. Ar innebuni daca ar sta acasa, n-ar putea, are nevoie. Mi-a crescut iar inima de mandrie, va jur, sunt momente cum e acesta in care imi vine sa-mi lipesc pe frunte tricolorul. Bucuria mi-a trecut repede cand am vazut nota de plata (de pe care romanca noastra mai scosese una, alta) care imi arata ca plateam vreo 40-50 lei pe o supa. Am digerat-o mai cu chiu, mai cu vai (supa si nota) si m-am intors in camera pentru un pui de somn binemeritat.

Marti, 31 ian

Sa-i dam vikingului ce-i al vikingului. N-am mancat nicaieri in lume paine atat de buna. La micul dejun gaseai cam un miliard de sortimente de paini (iar mie una asta mi-a fost de ajuns ca a fiu fericita).

Fericirea mi-a fost insa de scurta durata. Painea, supa din seara precedenta, ciocolata din avion au ajuns toate la boboci. Dupa o noapte in care ajunsesem la convingerea ca patul se misca in ritmul valurilor unei mari involburate, iar salteaua era (mai mult ca sigur) plina cu nisipuri miscatoare, suspiciunea mea a devenit certitudine: eram insarcinata.

Nu stiu sa va povestesc nimic altceva despre Copenhaga decat ca este un oras curat, plin de biciclete si teribil de friguros. Cand privesc inapoi spre acele zile imi amintesc numai greturi si mese intinse cu peste crud. Desi, imi amintesc ca prin vis ca am participat la o gala extrem de eleganta unde a fost prezenta si o printesa. Insa toate aceste amintiri sunt blurate de parca sunt franturi din alta viata. Si poate ca, de fapt, chiar asa a fost, pentru ca atunci am inceput o noua viata, cea pe care o traiesc astazi, alaturi de Silviu si Diana. Tot ce a fost inainte pare cumva… al altcuiva…

SHARING IS CARING 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *