#2015resolutions: un an fara cantar

Sunt, probabil, putin prea preocupata de diete si implicit de silueta. Sau invers ;). De altfel, sunt atat de pasionata incat mi-a trecut prin cap (si a cam ramas acolo) gandul de a-mi construi o cariera in nutritie. Singurul motiv pentru care inca nu am deschis un cabinet de nutritie este ca am deja un job care imi ocupa tot timpul si pe care il iubesc.

De la pasiune si preocupare, pana la obsesie si patologie, nu-i decat un singur pas. L-am facut in trecut, dar cred si sper ca am reusit sa revin la o atitudine sanatoasa. Sa va explic:

Sunt o persoana lenesa dar pofticioasa. Combinatia fatala! De aici, predispozitia catre aripioare si copanele impanate. Am oscilat, de-a lungul celor 30 de ani impliniti, de la 52 la 96 kg (primele, sub diete prea drastice ca sa le recomand vreodata altcuiva, ultimele, inainte sa nasc). Cinstit vorbind, cred ca 90% din timp l-am petrecut la 60, dorindu-mi sa am 57. Cele mai rele perioade au fost fix acestea din urma: momentele in care cantarul se incapatana sa ramana acolo unde corpul meu se simtea in echilibru, dar mintea mea visa la nimic altceva decat marimea 34 la pantaloni. Frustrare. Diete absurde. Dezamagiri in fiecare dimineata cand privind spre acul cantarului vedeam 100 g in plus. Practic, ajunsesem intr-un punct in care starea mea de spirit era dictata de cantar: daca acesta indica mai putin decat cu o zi in urma, astrele se aliniasera pentru a-mi oferi o zi buna. Si invers. In plus, fiecare firmitura de paine imi ramanea in gat la gandul amenintator al cantarului din dimineata urmatoare. Iar cel mai nociv aspect: ori de cate ori ma ingrasam cat de putin, intram intr-o depresie si o dezamagire uriasa: ce rost mai are sa-mi bat capul si sa fac foamea daca blestematia asta de cantar face tot cum pofteste? Asa ca sa mancam… exagerat.

Pe la sfarsitul anului trecut, intre cozonacii de Craciun si salata de boef de la Revelion, am decis ca in 2015 voi iesi de sub tirania cantarului. Ca nu ii voi mai permite sa imi dicteze starea de spirit zilnica in functie de buclucasa lui suta de grame. Asa ca pe 31 decembrie ne-am luat la revedere si am stabilit sa ne reintalnim peste un an.

Rezultatele pana acum?

Habar n-am. Sunt sigur mai slaba pentru ca incap atat in blugii de 60 cat si in cei de 52. Primii sunt larguti, in cei din urma arat ca un crenvust prea fiert. Dar, de fapt, nu asta conteaza. Ceea ce este important este ca ma simt bine. Mananc echilibrat in fiecare zi, ma rasfat ocazional cu ce am chef fara a ramane cu eclerul in gat la gandul cantarului din ziua urmatoare. Ma preocupa mai mult echilibrul, plec urechea spre ceea ce imi sopteste corpul meu ca ar avea nevoie, mananc mult mai sanatos si am scapat complet, pana acum, de episoadele in care, plina de furie si ura indreptata spre cantar dar redirectionata spre corpul meu, dadeam iama in frigider si il lasam fara suflare. Probabil ca, de fapt, de aici mi se trage subtierea. Una peste alta, in vreme ce va scriu aceste randuri, imi admir noii meu blugi. Marimea 36.  ;))

Bonus: interviul cu Mihaela Bilic din Good Food este o confirmare ca nu am luat-o complet pe aratura 🙂

 

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *