In cat timp trec iubirile?

Pentru ca sunt recunoscuta drept un soi de mama Dolores, zilele trecute o prietena lovita de amor pentru intaia oara m-a sunat si m-a intrebat exact asa “In cand timp trec iubirile?”. Despre iubirile rele vorbim, desigur, nu despre cele bune, acestea din urma nu trec vreodata, nu cred, sau macar sper ca nu trec si ma hranesc cu iluzia ca se transforma in tot soiul de minunatii.

“In jumatate din timpul pe care l-ai petrecut cu persoana respectiva, desigur, toata lumea stie asta” i-am raspuns citand-o pe celebra Charlotte York. S-a potolit, socotind ca mai are doar putin de rabdat si s-a intors la batiste si planuri de razbunare. De la intrebarea ei insa, eu nu mai am linisite. Cred ca am mintit-o fara voie rostind replica mai in gluma, mai in serios, cu un soi de reflex neconditionat.

Am stat insa si-am socotit si cred ca niciodata nu am respectat regula de a uita iubiri in nici mai mult nici mai putin de jumatate din timpul alocat respectivului om. Stiu sigur ca am avut cel putin o iubire care s-a sters pe loc, ca si cand o usa de metal s-ar fi trantit intre noi doi. In spatele ei a ramas el cu femeia goala ce ii statea alaturi. Dincoace am ramas eu si pisica. Parea rau, dar a fost bine, probabil ca acest moment a fost urmat cea mai misto perioada din viata mea. Si pentru ca mi-a fost dat sa intalnesc un asemea purcel, am gasit rabdarea si intelepciunea de a astepta ca urmatorul sa-si lepede pielea si sa ramana print.

In extrema cealalta l-am iubit ani de-a randul pe primul meu iubit care mi-a fost alaturi doar cateva luni. L-am ridicat pe-un piedestal, l-am adorat, l-am inchis in diferite cutiute ale sufletului meu si n-am permis nimanui, dar absolut nimanui sa se atinga de coltisorul rezervat lui. Pana cand, intr-o zi, am realizat ca acel colt rezervat nu era cu nimic mai presus de un punct negru. Statea acolo, degeaba, cam inestetic, nu crestea, nu se micsora. Doar ocupa un spatiu. Asa ca l-am extirpat. Fara durere, fara lacrimi. Doar ca mi-au trebuit ani pana cand sa-mi dau seama ca aveam nevoie de o extractie. Si ca respectivul loc, folosit degeaba pentru dansul, putea fi ocupat intr-un mod productiv de altcineva. Ceea ce m-a fascinat in aceasta ultima situatie este ca momentul revelatiei a venit din nimic. Ca si cum ar fi sunat un ceas uitat printr-un dulap vechi.

Ma duc de ceva vreme la o “vracita” pentru suflet. Va povestesc in alte randuri despre ea. V-am mentionat-o doar pentru ca ea mi-a dat raspunsul corect, doar ca abia acum am reusit sa-l asez sub intrebarea potrivita:

Sus, in cer, sau dincolo (depinde de pe care parte privesti) e plin de clepsidre care ne masoara timpul: timpul petrecut singuri si timpul petrecut cu fiecare om cu care ne e dat sa stam, timpul in care trebuie sa suferim pana la epuizare si timpul sa ne bucuram. Nimic nu se intampla fara ca aceste clepsidre sa cantareasca, nimic nu le scapa, totul este masurat. Iar apoi, atunci cand in cele din urma o clepsidra se goleste, simti cum o greutate ti se dezleaga de glezne. Esti cu o datorie mai usor, cu un gram de karma mai putin dator, cu un pas mai luminos. Iar senzatia este de splendida eliberare. Abia atunci poti masura in cat timp ti-a trecut iubirea.