De prin anul 3 de facultate stiam deja ca voi avea cu totul alta meserie decat cea pentru care ma pregateam in cea mai mare parte a timpului. Am continuat totusi inca 3 ani din trei motive: primul, mi-a placut la nebunie. Al doilea, eram sigura ca viata fara diplome e desarta. Si, in cele din urma, pentru ca medicina mi-a oferit un fel diferit de a gandi, ceea ce, intr-un domeniu creativ este o sansa pe care nu vrei sa o ratezi. Oricum, viata a fost misto la medicina, mai ales pentru ca nu purtam pe umeri raspunderea unui viitor de doctor.
In toti acesti ani am trait un singur moment in care m-am pus sub semnul intrebarii decizia. Aterizata in garzile de psihiatrie (pentru ca eram chiulangioaica si trebuia sa recuperez cumva orele de practica), m-am simtit ca acasa. Toti pacientii erau prietenii mei. Schizofrenicii si depresivii in mod particular. De fapt, chiar si astazi atrag schizofrenicii ca un magnet.
Deloc surprinzator…
Mi-a aterizat in cale in urma cu cateva saptamani un schizofrenic. Inca unu.
Ii gasesc fascinanti. Iar in mine, credula din gene, un schizofrenic isi gaseste o adevarat ospat.
Diferenta intre ce am vazut atunci atunci si cum percep realitatea astazi se datoreaza in parte faptului ca in acesti ani ochii mei au parcurs si alt gen de carti decat cele gazduite in biblioteca UMF. Am vazut prima oara intr-un pacient altceva decat o defectiune a corpului, un dezechilibru biochimic sau o gena defecta. Am vazut o boala a unei structuri pe care nu o luasem in calcul cu ani in urma.
Ce-ar fi daca bolile psihice ar fi, de fapt, tulburari ale spiritului? Ar fi bine, imi permit sa presupun, pentru ca s-ar putea trata usor. Ar fi rau in egala masura, pentru ca terapiile astea sunt practicate de putini oameni inzestrati si multi, foarte multi nebuni mai afectati decat pacientii lor. Dar daca ii ignoram pe acestia din urma si ne concentram asupra jumatatii pline, realizam ca in jurul nostru e plin de oameni care sufera pe nedrept si mananca aiurea antidepresive pe post de bomboane.
M-am apucat sa scriu acest text (desi gandurile insirate mai sus au aterizat in mintea mea in urma cu cateva saptamani bune) pentru ca am gasit un text intitulat “Ce vede un saman intr-un spital de psihiatrie“. Titlul catchy nu mi-a trezit mari sperante. Din fericire, m-am inselat. Textul este de fapt un extras din cartea The Natural Medicine Guide to Schizophrenia de Stephanie Marohn si prezinta viziunea doctorului Malidoma Somé, un african scolit la Sorbona. Aceste spune ca in traditia samanica, o boala psihica semnaleaza nasterea unui vindecator. Ceea ce omul modern vede drept boala, tribul african Dagara numeste “vesti bune de dincolo“. Acolo unde noi vedem un om in pragul nebuniei, africanii Dagara vad un ales.
Dr. Somé povesteste ca prima oara cand a pasit pe o sectie de psihiatrie si a vazut pacienti in camasi de forta si/sau sedati s-a gandit: ‘ce pierdere!‘, o multime de “alesi” respinsi de societate cand ar putea fi sustinuti in procesul lor de evolutie. Conform traditiei Dagara, “o tulburare psihica, un comportament neobisnuit semnaleaza faptul ca doua energii incompatibile au fuzionat in acelasi camp” iar individul care a primit “vizita” necesita asistenta din partea tribului pentru a se “alinia cu energia din alta lume”.
Probabil ca si viziunea dr. Somé poate fi considerata un simptom al unei boli psihice. Pentru a dovedi eficienta abordarii complet diferite a schizofreniei, dr. Somé a dus in Africa un pacient de numai 18 ani pentru care medicamentele nu pareau sa dea roade. Alex avea halucinatii, tendinte suicidale si o depresie severa. 8 luni mai tarziu, cu sustinerea tribului Dagara, Alex parea complet recuperat. A durat 4 ani pana cand s-a incumetat sa se intoarca in “lumea civilizata” si sa studieze psihologia la Harvard.
Probabil ca astazi Alex este un psiholog care isi abordeaza pacientii cu o putere de intelegere mult peste medie. Probabil ca in curand mai multi psihologi, psihiatrii si medici in general vor aborda holistic bolile si pacientii, luand in calcul atat trupul cat si sufletul ce le trece pragul cabinetului. Chiar ieri am auzit un celebru sef de sectie de la un la fel de celebru spital din Bucuresti soptindu-i unui coleg “Am inceput sa studiez reiki, dar ramane intre noi. Mi-e teama ca oamenii vor crede ca am innebunit”.
Viitorul suna tare bine! 🙂
Cu drag,
Oana
