Noi…
Dacă o întreb pe bunica ce meserie am, spune că sunt scriitor. Tata, că sunt ziarist. Diana a anunțat pe toată lumea că mama ei e ‘doctor de mâncare’. Eu răspund cu jumătate de gură ce-mi vine mai repede în minte pentru că, de fapt și de drept, încă nu s-a inventat un nume pentru meseria de nutriționist care scrie și vorbește pe internet despre cum să iubești mâncarea și să ocolești dietele.
În urmă cu vreo 14 ani, când am decis să mă angajez drept redactor pentru un publisher online, îmi amintesc că mama și-a făcut un calcul incredibil: “Mamă, internetul e mai tânăr decât tine și e deja peste tot, deci probabil că asta e o meserie de viitor deși eu nu înțeleg nimic din ea”.
Pe vremea aceea, încă aveam internet prin dial-up acasă și “cel mai smart” telefon era 3310, deci “peste totul” mamei ar aduce în zilele noastre mai mult cu un soi de tech-detox. Așa se face că de atunci și până în zilele noastre, am avut ocazia să tot reinventez același job de 100 de ori și nu pentru că aș fi apucat vreodată să mă plictisesc de ce făceam ci pentru că ritmul în care acest domeniu evoluează este amețitor. Chiar dacă vorbesc despre aceeași farfurie de mâncare de 10-15 ani încoace, modul în care ajung la oameni se schimbă zilnic: print, online, social media, blogging, text, live, video, Instastory șamd. Iar asta, dacă e să mă iau după toate semnele, este abia un început timid al realității în care vor trăi copiii noștri.
Standardele de aur ale generațiilor anterioare, genul de titlu pe care îl adăugai pe cutiuța poștală, înaintea numelui, devin încet încet noțiuni îmbătrânite: inginer, doctor, profesor. Oare generația următoarea va mai fi alcătuită din aceleași profesii? Nu sunt în măsură să răspund la această întrebare însă, din fericire, sunt alții care au început deja să pregătească programe pedagogice pentru a le asigura copiilor noștri cea mai bună șansă de adaptare într-o lume pe care, încă, nici nu gândul nu știm să o creionăm.
Ei…
Aveam aceeași vârstă pe care o are acum fiică-mea când Tim Berners tasta prima dată “www”.
Ori de câte ori gândul începe să croșeteze vreun viitor pentru Diana, îmi imaginez că exact în acele momente cineva în lume inventează ceva ce ar putea revoluționa întreaga planetă și că acel ceva ar putea deveni viitorul copilului meu.
Așa că mă opresc din proiectat și mă concentrez doar pe aici și acum. Am renunțat la a încerca să îmi dau seama ce urmează. Pur și simplu nu am premisele necesare. Am aflat, grație unui proiect inițiat de școala Avenor, ca în numai câțiva ani, 1 milion dintre meseriile prezentului vor dispărea iar alte 1,7 milioane de cariere îi vor ajuta pe copiii noștri să își găsească propriul drum. Există deja meserii ale căror definiție îmi este complet necunoscută: UX Designer, Atlet Digital, Elderolog sau Simplificator. Și cine știe ce urmează?
Personal, cred că soluția pentru a te adapta într-un viitor diferit are 2 ingrediente majore: capacitatea de a învăța până la stucturile cele mai mărunte legile Universului și flexbilitatea de a îmbrățișa eroarea sau schimbarea acestor legi.
Oricum ar sta lucrurile sper să am înțelepciunea necesară pentru a accepta alegerile copilului meu, răbdarea pentru a-i înțelege meseria și capacitatea de a cuprinde complexitatea viitorului care galopează deja către următoarea generație. Voi cum vă pregătiți copiii pentru viitor? Dar voi, părinți, cum vă pregătiți să acceptați meseriile lor?
