Detox @Praga

Cu cateva zile in urma…

Va scriam odata, nu demult, despre Tratamentul Infailibil pentru Vindecarea Inimilor Frante. Nu ma asteptam pe atunci sa am nevoie de el prea repede. Ori poate ma asteptam, dar nu voiam sa o recunosc. Mai apoi, m-am lamurit ca trebuie sa urmez reteta. Dar mi-a fost rusine sa recunosc. Mi-era rusine ca sufar. Credeam ca sunt mai grozava daca nu recunosc. Mie sau celor din jur.

Pana cand mi-am dat seama ca sunt cam toanta ca ma rusinez. Nu e oare ceva aproape natural?

Ok, deci sufar. Asta e. Se intampla. E drept, mie ceva mai frecvent decat celorlalti. Dar mi se intampla asa des (serios, nu vreau sa fiu poetica) doar pentru ca imi place sa vad lucruri bune in cei din jur. Arata-mi cel mai mare nenorocit din lume si eu voi spune ca are totusi ochi frumosi. Poate ca tot prostie se numeste si asta… dar eu ma tin tare, imi spun ca face parte din felul meu de a fi sa fiu asa usor de fraierit. Ca daca nu mi-as lua tepe repetate nu as avea ce sa scriu. Si daca nu as avea ce sa scriu, atunci m-as face doctor si as fi teribil de nefericita. Asa ca mai bine ma incred in te miri cine.

Bine. Tratamentul. Reteta leacului. Sa vedem:

1. apa – vinul se pune?

2. vitamina E – cumparat, dar am uitat sa o iau

3. meditat – ma cam umfla rasul, dar mai incercam

4. dormi mult – ops! Aici am dat-o in bara fiindca n-am somn. De zile intregi nu fac altceva decat sa rontai junk food in fata laptopului holbandu-ma la comedii usoare care imi tin mintea ocupata dar nu o solicita aproape deloc. Nu dorm. Ori dorm, dar putin, suficient cat sa nu aud ceasul sunand dimineata si sa ies val vartej pe usa, fara cafeaua bauta, fara cereale ingurgitate, fara machiaj, fara, fara, fara. Ceea ce ma face (evident) sa arat fix ca un om care sufera.

5. inveti inima ca asa e destinul – treaba asta suna super in teorie, dar in practica e destul de complicat. Adica cum o inveti? Ii spui: “Draga inima, te rog baga la cap (care capul inimii?) ca shit happens.”? Si inima (proasta e Doamne, va spun e batuta in cap!) imi raspunde in sila: “Esti fraiera, habar n-ai ce-i aia destin. Lucrurile nu se termina aici”. Ea e proasta. Asa ca, numai ca sa o conving ca treaba asta e moarta si ingropata, pun mana pe chilotii fostului, aprind un chibrit si le dau foc. Scurt moment de euforie. Cred ca ii placeau chilotii aia. Si ce daca? Si mie imi placea el. Nu putem sa avem tot ce ne dorim, nu? Na d-aici! Si mai aprind si celalalt crac. Ard ciudat, sunt dintr-un material de doi lei, se topeste ca plasticul. Na’ ca i-am facut un bine. Ii mai purta o data, de doua ori si facea iritatie pe buci. La naiba, nu trebuia sa le dau foc, trebuia sa-i inapoiez.

Inima e usor isterizata. “Nuuuuuuu. Cum o sa-i explici ce ai facut cand o sa-i ceara inapoi?”. E proasta, serios de nu palpiteaza de prostie. S-ar intoarce un barbat in toata mintea la o femeie furioasa numai ca sa isi colecteze o pereche de nadragi? Sigur, nu vorbim de un barbat tocmai normal, dar totusi, cate riscuri sa-ti asumi pentru atata lucru?

Ma gandesc sa pun poza pe Facebook si sa-i taguiesc indispensabilii. Numar cate femei ar da “like”. Dar nu. N-ar face altceva decat sa isi umfle pipota si sa comenteze pasiv: “Sunteti toate isterice. Uite nebuna cum mi-a da foc la chiloti! Bine draga, arde-i daca pe tine asta te racoreste”. Adevarul e ca m-a cam racorit. Si nici isterica nu pot fi catalogata (nu de catre el) pentru ca i-am ars chilotii cu foarte mult calm.

Inima tot nu s-a linistit. E agitata si-mi repeta sa am incredere in ea, ca stie mai bine. Imi chitaie ceva vrajeala ca as avea si eu partea mea de vina. Ii rumeg argumentele. Da, are dreptate. Dar as fi putut sa ma dau de trei ori peste cap si sa fac o tumba in aer si tot n-as fi reusit sa multumesc un asemenea om. Si apoi, orice as fi facut, un om prost crescut ramane un om prost crescut.

“E karma!” imi urla dementa mea simtind ca pierde teren. Ii urlu la loc: “Sa-ti iei karma si astrogramele si toate alinierile de planete si sa ti le bagi in fund!” (unde e fundul inimii?).

Am dat-o in bara cu reteta pentru inimi frante. 6 ani de medicina si nu-s in stare nici sa aplic corect tratamentul unei vracite din Bali. Ceea ce ea nu stia insa, iar eu am invatat de ceva vreme este ca eu nu am nevoie de apa, vitamine, somn si meditatie. Eu am nevoie de un singur ingredient din lista leacului sau magic. Iar acesta este “6. sa calatoresti departe de fostul iubit“. Asa ca iata-ma, impachetez de zor, chicotesc si nu-mi incap in piele de fericire. Sa ma paraseasca toti daca vor fiindca mi-am promis ca ori de cate ori unul va pleca pe nepusa masa, eu imi voi darui o excursie undeva unde mi-e pofta.

Mi-e pofta de Praga. Mi-e pofta de mor.

Miercuri foarte dimineata

Am scapat si de data asta. Nu s-a prabusit avionul nici azi. In aeroport ma simt ca maimuta-taximetrista (“to the airport!!”) cand il intreb pe nenea de la biroul de informatii cum sa ajung in Praga. “You in Praha”, imi raspunde.

Ok, si eu stau in Bucuresti. Teoretic. Dar am camp in dreapta, camp stanga si padure in fata. Fac doua ore pana in centru. Deci: Cum ajung in Praga? Si de ce nu vorbesc engleza oamenii de la birourile de informatii? Incep sa tai si eu ca si el cuvintele de legatura. Gesticulam. Cred ca de fapt amandoi am putea purta o conversatie inteligenta cu preopozitii si verbe la timpul corect. Dar fiecare traieste cu impresia ca celalalt e dobitoc.

In fine, am gasit autobuzul.

Miercuri , 11 am

Am vizitat deja o gramada de chestii. Doar ca habar n-am ce. Oricum, in prima zi nu stiu niciodata sa ma orientez intr-un oras nou. Spun ca imi place sa ma pierd. Dar pentru un om caruia ii place sa se piarda, am dubios de multe harti in geanta.

Am fost la turnul Sf Henry. Nu cred ca este cel mai popular obiectiv turistic din zona, dar pe mine m-a atras tare. Nu mi-a parut rau. Am vazut de sus tot orasul si am facut niste poze superbe prin cotloanele prost luminate din pod.

Acum sunt in Stare Mesto – orasul vechi, stau la o cafenea foarte simpatica (si foarte italiana). De aici, voi vizita biserica Sf Maria din Tyn (cica e prima pe stanga) si apoi voi pasi pe podul Carol. Podul Carol este motivul pentru care sunt aici. Cu 13 ani in urma am scris un referat despre el si mi-am promis ca am sa vizitez intr-o zi Praga. Apoi am sa trec podul spre Mala Strana – cartierul mic (obsesia nr 3 dupa pod si ceas astronomic), dar am sa ma intorc diseara pentru apus. Am inteles ca e de vis sa privesti apusul de pe podul Carol.

Miercuri, 1:30 pm

Ma plimb cu tramvaiul. Sunt in Praga de numai cateva ore si m-am lecuit de dragoste. Dumnezeule, de ce ma indragostisem eu de asa ceva? Trebuie sa fi fost putin beata. Saptamani in sir. Care vasazica pe mine ce anume ma atragea la acest barbat? Ce? Ce?? Ce???

Am gasit biserica Tyn. A doua pe stanga, nu prima, dar conteaza ca am gasit-o. Fix langa ea, ceasul astronomic si primaria orasului vechi se inaltau mai frumos ca in poze. Muuult mai frumos. Intre ele, o piata mare plina de tarabe cu dulciuri si frigarui si mici. Zici ca sunt acasa, sus pe Dealu’ Negru, numai ca inconjurata de cateva cladiri care imi taie respiratia. Iar eu una nu ma las usor impresionata de cladiri.

Cotesc la stanga, spre podul Carol. Ma plimb dureros printre vitrinele de la Dior, Gucci, ba chiar si Hermes. Privesc drept inainte. Sunt aici pentru pod.

Ajung la pod. Dezamagire crunta. Tu uratule m-ai adus pana aici? Praga imi place, Carol in schimb, deloc. Trag cateva poze urate si traversez Vltava. Intru intr-o mica depresie post-pod, ma dor picioarele de mor. Nu cred ca sunt in Mala Strana, desi in ghid cam asta zice. Vad castelul sus pe deal si ma gandesc ca am citit gresit. Ma urc in tramvai, gresesc directia, cobor, urc iar. Si tocmai cand scriam aceste randuri privesc pe geam si vad un ditamai podu’. Un puhoi de oameni se fotografiaza pe el. Aha! Deci am vizitat un fake pod Carol. Imi revine pofta de viata.

Miercuri seara

Imi tin picioarele cocotate pe o perna. S-ar putea sa nu mai pot calca maine, dar a meritat fiecare pas. Pe la pranz am pornit cu tramvaiul din fata hotelului si am coborat la nimereala, undeva prin spatele bisericii Tyn. M-am plimbat asa de ametita, urmand puhoiul de oameni pret de cateva ore. Zona pietonala din centrul Pragai mi-a amintit de Soho-ul Londrei. Nu stiu sa spun de ce, fiindca nu prea aduc una cu cealalta. Aici m-a atras arhitectura orasului, in vreme ce in Soho ochii nu-mi umblau decat prin vitrine. Aici n-am avut ce cumpara (iar eu cumpar toate tampeniile), in Soho n-am avut bani sa cumpar tot ce mi-as fi dorit. Aici m-am impiedicat de cateva ori pentru ca umblam literalmente ca un gura casca, atenta fiind la toate turnurile si cladirile din jur. In Soho nu ma puteam impiedica fiindca riscam sa-mi stric cizmele recent achizitionate.

Cladirile de aici iti taie respiratia, va jur, mai ales seara cand luminile se joaca anume pe toate turlele si statuile din jur.

Am ajuns la podul Carol (cel adevarat de aceasta data) fix la timp pentru apus. As minti sa spun ca a fost de vis. Nu mi-a parut ca soarele se pierde in Vltava si se ascunde sub pod. A apus dupa castel, fara ca macar sa se reflecte prea tare in apa.

Dar podul si-a meritat referatul. Are un ceva a lui care te face fericit. As fi spus indragostit, dar deh, stim toti ca nu stau tocmai de invidiat la acest capitol. Am stabatut podul facand poze la fiecare pas: cu prima statuie, cu a doua, cu a cincea, langa nenea care deseneaza, langa tanti care canta. Mi-a placut tare. Seara de maine tot acolo ma va prinde.

Am sfarsit intr-o cafenea adorabila unde am baut suc de mere cald cu scortisoara si un vin fiert. Mi-era caldut si bine si vinul mi se urcase la cap. Radeam de nu stiu ce tampenie cand barbatii de la masa alaturata m-au invitat sa ma alatur lor. O mica paranteza: cehii sunt frumusei foc, ori cel putin pe gustul meu. Dar arata toti la fel. Ceea ce nu-i atat de rau. Pentru ca putea sa fie urati si sa arate toti la fel.

I-am refuzat. Mi-am continuat butonatul telefonului bucuroasa ca am wireless in bar. Nu mi-ar fi stricat putin flirt, dar atentia mi-a fost suficienta cat sa-mi recuperez nitica stima personala, capitol la care stau destul de prost in ultima vreme.

INSA! Ma detoxific. Cuiele nu scot celelalte cuie asa cum s-ar zvoni. Mascheaza, acopera ca fondul de ten un cos, dar nu-l vindeca. Un barbat trebuie bocit. Chiar daca nu vrei. Chiar daca nu merita. Boceala te ajuta sa intelegi ca lucrurile s-au sfarsit. Deci asa iti inveti inima ca shit happens…

Am gandit ca o nesimtita mai devreme in tramvai. Stiu de ce ma atragea acel barbat care a facut necesara detoxifierea mea. Avea un ceva al lui, un vino-ncoace delicios. Stia ce vrea. Si insista pana obtinea. Treaba care pe mine m-a fascinat: unu la mana pentru ca EU habar nu am ce vreau si doi la mana pentru ca nu am suficienta rabdare sa muncesc pentru acele lucruri pe care mi le doresc. Era natural prin urmare sa fiu in cele din urma atrasa de o persoana foarte diferita. Dar am asa, cateodata, o nevoie absurda de a-mi nega fostele potentiale sentimente. In urma cu doua zile chitaiam ca mor de dragoste dupa unul care nu e interesat de mine. Dragoste pe care, fie vorba intre noi, n-am sesizat-o decat atunci cand tipul a devenit neinteresat de mine. In urma cu cateva ore, ma intrebam scarbita ce mama naibii vazusem la el. Bipolaritatea isi face iar simtita simptomatologia numai cateva minute mai tarziu: “Aualeu! Daca n-am sa ma mai indragostesc niciodata de nimeni?”

Asa ca iata, am cazut la un acord: m-a atras, recunosc. Shame on me! A disparut. Shame on him! Dar sa privim partea plina a paharului: ma detoxific la Praga!

Joi, Dimineata

Am dormit prost, desi m-as fi asteptat sa rup perna. M-am trezit si mai prost in tipetele miorlaite ale lui Radu care imi bombanea ca dorm in Praga si ca nu se cade. Cum sa-i explic lui ce caut eu aici? N-am cum. Am coborat la masa si in vreme ce imi intindeam untul pe paine (ne porcim, de luni tinem cura) m-a bufnit plansul. Asa, pe nepusa masa.

M-am intors in camera cu nasul borcanat numai ca sa constat ca pielea mi se cojeste ca unui sarpe in plina pubertate.

Dar apoi mi-a revenit feng shui-ul. Am gasit inghesuite prin geanta niste mostre de dischete demachiante cu suprafata abraziva si mi-am raschetat fata. Apoi am reconstruit-o si, trebuie sa spun, sunt chiar mandra de rezultat. Mai ramane sa-mi bucur papilele cu o cafea buna buna si gata. Pot sa incep ziua de azi.

Acum ma indrept spre Mala Strana (am fost spontana, asa s-a nimerit sa aiba traseul primul tramvai care a ajuns in statie) si de acolo catre Castelul Praga. Astept cu nerabdare cafeaua.

Joi, 2 pm

Cafeaua am gasit-o in cea mai adorabila cofetarie din lume. Ma indop si cu o felie dintr-un tort extrem-extrem de dulce. “E cam dulce”, imi spun cu capul. Inima bombane: “Nimic nu e vreodata suficient de dulce”.

Ma simt ca in “Eat. Pray. Love”. Doar ca nu ma rog. Si nu iubesc. Si nu mananc (am lasat deoparte tortul – era totusi prea dulce). Dar beau o cafea. Se pune?

Scot agenda, desi notitele mi le iau pe telefon. Dar agenda e speciala. Contine lista. LISTA. Iulia mi-a spus ca am sa continui sa nimeresc prost (barbatii adica) cata vreme nu ma voi lamuri ce vreau. Ce vreau? Ce vreau? Ce vreau? Tot plimb creionul dintr-o mana in cealalta. Rontai guma. De unde sa stiu ce vreau? N-am stiut niciodata. N-am nici cea mai vaga banuiala. Toata treaba asta cu sufletele pereche imi convenea de minune: il gasesti si gata. Pur si simplu iti dai seama ca e El. Problema e ca eu am fost ca lupul la oi. De-as fi pus un banut deoparte ori de cate ori am spus ca mi-am gasit sufletul pereche, eram o banca ambulanta acum. N-am pus.

Lista

Nu e gresit sa faci liste? Presupun ca nu. Ar trebui totusi sa stiu ce vreau si nu sa imi pliez gusturile pe fiecare barbat care imi iese in cale. Ca atunci cand un iubit m-a indopat cu capsune fiindca erau preferatele lui, iar eu m-am trezit a doua zi plina de bube fiindca am fost intotdeauna alergica. Gata cu bubele! De astazi invatam ce sa ne dorim:

Punctul 1: …

Habar n-am ce imi doresc. Poate mai tarziu.

Joi, 5 pm

Tortul m-a molesit teribil. Nu era cazul. Aveam de urcat. In prima faza am urcat (se putea altfel?) gresit. Mi-am hiperventilat plamanii printr-un parc imens (care cred ca de fapt si de drept este Mala Strana – eu credeam ca e tot cartierul, dar pe harta scrie “Mala Strana” doar in dreptul parcului. Ghidul contrazice teoria mea). Parcul inconjoara castelul pe partea lui stanga, iar eu am crezut ca una dintre cele 4 intrari prin castel e pe aici. Neeeee!!!

Asa ca am ramas ca prostu’ cu buza umflata in fata unei porti incuiate care dadea spre o curte interioara a castelului. Am sarit gardul, m-am fatait prin jur si apoi mi-am dat seama ca este posibil sa fiu undeva unde nu prea am voie. Credeam ca o iau pe o scurtatura. Dar nu. Accesul nu era permis vizitatorilor in acea zona. Un paznic m-a vazut de la distanta asa ca am zambit suav, am sarit la loc gardul si am zbughit-o. Haha! Tot prostu’ viziteaza castelul, dar cati intra prin efractie in zonele private?

Oricum, mare branza nu cred ca as fi patit. Cehii nu-s deloc paranoici cu securitatea. Cateva zeci de minute mai tarziu, cand am gasit intrarea cea adevarata spre castel, am nimerit momentul in care presedintele Cehei iesea dintr-una din cladiri. A trecut la un metru de mine insotit de vreo 2 tipi cu casca transparenta in ureche. Daca as fi poftit, l-as fi omorat si prin sufocare la cat era de aproape, ce sa mai zic de o mica impuscatura. Dar n-am nimic cu bietul om, asa ca ne-am vazut fiecare de drumul sau. El s-a dus unde o fi avut treaba, eu m-am indreptat spre o cafenea din interiorul castelului sau ma rog, una din gradinile castelului.

E Ziua Independendei, aproape totul e inchis. Nu-mi ramane decat sa privesc prin jur. Si apoi, recunosc, sunt o mare inculta, dar adevarul este ca toate sirurile de tablouri si pereti pictati de niste minti geniale ma plictisesc de moarte. Prefer sa umblu de nebuna prin gradini, sa beau chestia asta dubioasa (hot mapple) aici, afara, si sa povestesc despre cum am sarit gardul castelului. Am sa caut totusi biserica Sf Gheorge care ar trebui sa fie pe aici, prin jur (am pierdut singura harta cu care ma intelegeam, deci va trebui sa nimeresc locurile) fiindca sunt curioasa sa o vad “pe viu”. Nu stiu de ce, poate pentru ca Sf Gheorghe e unul din sfintii mei preferati.

Vineri seara

Imi astept mancarea in cel mai minunat restaurant din Praga. E prima pe stanga dupa biserica Tyn. Pana acum, n-am scris mai nimic azi. Am umblat de nebunaaaa, pana mi-a venit rau. Apoi am mers pana la hotel, am lasat pungile cu cumparaturi (desi cu greu am gasit cateva tampenii de cumparat: preturile sunt mari, iar hainele absolut hidoase. De suveniruri, ce sa mai zic – sunt fix aceleasi ca in toate orasele europene, doar ca scrie “Praha” pe ele).

Singurele obiecte care mi-au atras atentia au fost decoratiunile. Dar mi-ar fi fost dificil sa indes in bagajul meu dulapiorul de care m-am indragostit si colivia pe care era cat p-aci s-o cumpar. S-ar fi potrivit de minune in coltul luminat al livingului, langa pusculita-porcusor si unica planta supravietuitoare din casa. Mi-am luat totusi o tablita decorativa cu magneti pe care pot scrie tot soiul de tampenii. Doar ca e ceva mai lata decat bagajul de cala. Vad eu…

Va spuneam asadar ca am lasat prostioarele la hotel si am pornit catre centru. Aveam in plan sa mai dau o tura pe la magazinul cu cafea Tchibo varsata (miroase atat de bine cea deja cumparata incat mi-am spus ca imi mai trebuie vreo 2 kile) si apoi sa ma opresc intr-un restaurant dragut unde sa mananc rata si dumplings-urile lor specifice.

Evident, socoteala de acasa si cea din targ nu s-au asortat de nicio culoare. M-am invartit prin centru pana ce mi-a venit rau, ba chiar as putea spune ca am inconjurat de vreo 3-4 ori centrul vechi (o data am si trecut Vltava) dar n-a fost chip sa gasesc magazinul cu pricina. Magazin care mi-a iesit in cale de vreo 300 de ori in cele 3 zile de stat aici fara sa-l fi cautat. Dar iata ca acum l-a inghitit pamantul…

M-am enervat la culme si am intrat in primul restaurant cu specific ceh care mi-a iesit in cale. Am nimerit bine, ori cel putin asa sper, fiindca de gustat mancarea, inca n-am avut ocazia… se lasa asteptata.

Maine de dimineata plec. Si stau sa calculez, fara sa vreau, daca detoxifierea mea a fost eficienta ori ba. Mi-e greu sa definesc ce simt. Am o stare zen (cauzata probabil de o foame crunta) si gasesc scuze tuturor. Pentru inceput, sunt eu: un copil vesnic indragostit de ideea de dragoste, care cauta permanent semne magice in cele mai simple fapte. Traiesc intr-o lume paralela in care oamenii sunt facuti unii pentru ceilalti si norii sunt roz si toata lumea e buna. Dar imi dau seama cat de tacanita e lumea din capul meu asa ca, de cele mai multe ori, aleg sa ma prefac, sau nu spun niciodata ce gandesc de teama ca e prea “pufos”.

Apoi, e (sau mai bine spus, era) el: un om cat se poate de cerebral, care habar n-are ca exista totusi lumi cu nori roz, ganduri pufoase si oameni buni pana in maduva oaselor. Poate ca are dreptate, dar mie viata imi pare mai frumoasa cand vezi lucrurile printr-un filtru mai luminos. De-as fi realista, as fi trista tot timpul.

Asa ca pana la urma, nimeni nu-i vinovat. Eu, in lumea mea, am trait cu o impresie prea frumoasa. El, in realismul dus la extrem, a trait cu o impresie prea gri. Adevarul este, sunt sigura, undeva pe la mijloc.
Vreau sa invat ceva din aceasta scurta experienta? Nu. Da. Nu stiu. Nu vreau sa invat sa vad lumea in nonculori. Nu vreau sa devin o cerebrala, o calculata, o lucida. In nebunia mea, sunt fericita (ferice de cei saraci cu Duhul). Uneori foarte fericita, alteori foarte trista. Dar niciodata nu ma plictisesc. M-am plictisit odata si mi-am jurat ca nu voi repeta experienta. Aleg in continuare sa traiesc tot ce o fi de trait. Dar mi-e clar, ceva trebuie schimbat. Asa ca dintre toate, am ales sa fac o prima modificare: voi incerca sa fiu mai mult eu. Am sa incetez jocul. N-a fost inventat pentru mine. De fapt, sunt atat de neindemanatica in a tine oamenii pe jar incat sfarsesc prin a varsa tot farasul pe mine.

Acum ca am luat aceasta hotarare, imi pot manca linistita rata cu dumplings si varza rosie.

Vineri noapte

Mi-e rau. Nu trebuia sa mananc toata portia. Ce-o fi fost in capul meu?

Sambata seara

Iata-ma acasa dupa cateva ore bune de peripetii. Totul a inceput dimineata. Am mai lenevit putin in pat dupa ce a sunat ceasul, asa ca am reusit sa intarzii la aeroport. As fi putut sa mai intarzii vreo doua ore fara probleme fiindca in vreme ce avionul nostru se incadra pe pista si stewardesa ne povestea cum sa murim cu centrura pusa in cazul in care avionul se prabuseste, pilotul ne-a anuntat ca aveam o mica problema. Ne-a anuntat numai in ceha, motiv pentru care am inteles ca e de rau. Fiindca de n-ar fi fost ingrijorat, si-ar fi amintit ca ar fi fost util sa ne explice intr-o limba de circulatie internationala ce se intampla.

Din fericire pentru mine (ba vezi sa nu!), pe scaunul de vis a vis statea o femeie foarte amabila, mama a trei copii insirati ca sarmalutele intre noi doua, care mi-a tradus ce se intampla. “O piesa de la motor, dureaza cinci minute”, mi-a explicat femeia. Am paralizat. Motorul pare o parte foarte importanta din avion. Intotdeauna mi-am imaginat ca avioanele sunt supuse unor revizii foarte stricte si ca, practic, nu se pot strica. Piesele lor se schimba periodic pentru ca, la o adica, daca faci pana, nu poti sa tragi pe dreapta pe un nor, nu-i asa? Si apoi, daca totusi se strica, ce-i faci in 5 minute? Il legi cu sarma si speri ca tine pana la urmatorul aeroport? Din fericire (sau nu chiar) reparatia nu a durat 5 minute, ci vreo doua ore. Totusi, din 5 in 5 minute, echipajul ne anunta ca vom decola in… ati ghicit… 5 minute. Mie astia imi par cei mai mari mincinosi. Imi pare ca o stewardesa sau un pilot iti vor spune ca experimentezi turbulente pana cand te izbesti de pamant. Ceea ce mi se pare foarte nedrept. Daca tot e sa mor, as vrea sa ma pot manifesta corespunzator.

Dar sa revin la mama si la cei trei copii. Baieti. De vreo 4,5,6 ani. Faceau cat o armata de huni. Urlau, ma loveau, sa fataiau in scaun pana cand ma ameteau. Au trantit de cateva ori masutele, si-au varsat paharele cu suc pe mine. M-am lamurit ca nu vreau copii. Cel putin nu trei. Nici doi. Poate unul singur. Dar nu foarte curand.

La un moment dat, un domn foarte amabil care imi observase tortura, m-a intrebat daca nu vreau sa ma mut langa dansul. I-am raspuns din reflex ca nu, dar nu stiu sa va spun de ce l-am refuzat. Pentru ca as fi preferat sa stau in cala cu un porc si-o capita de fan in brate decat langa aceasta trupa de barbari, daramite langa un domn care parea sa isi doreasca un mic flirt. Nu mi-am putut lua “nu”-ul inapoi asa ca am indurat cu stoicism 2 + 2 ore de vandalizare.

Cand intr-un final am decolat am fost iarasi convinsa ca am sa mor. Avionul (legat cu sarma, sunt sigura) avea sa se prabuseasca. Urmaream stewardesele facandu-si de lucru si ma intrebam daca sunt cu adevarat linistite sau se pregatesc si ele sa moara. Am avut iarasi revelatia prioritatilor din viata mea, revelatie pe care o am, deloc original, ori de cate ori pun piciorul intr-un avion.

Primul gand care mi-a trecut prin cap a fost grija parintilor. Saracii, nici nu vor avea un corp de ingropat, poate cel mult niste cenusa si o mana (posibil) de-a mea. Imi pare rau de ei, stiu ca ma iubesc. Apoi, m-am gandit la revista. Dumnezeule, cine face editia de luni? Oare Andra imi stie parola de la mail ca sa poata lua articolele de acolo? Apoi, pe principiul “Bula era pe moarte si moartea mai voia”, m-am gandit ca mai sunt atatea locuri in lume pe care as vrea sa le mai vizitez. Si Doamne, stiu ca am spus ca daca ajung sa vad Praga pot sa mor linistita, dar m-am razgandit intre timp! Si apoi mai e cabinetul de nutritie. Cine il mai face daca eu mor? Chiar si blogul asta micut si sfrijit mi-a intrat in lista ultimelor dorinte. Undeva, spre capat, m-am gandit ca ar fi cazul totusi sa ma mai indragostesc de cateva ori. Sa ma marit macar o data. Sa divortez macar o data. Sa fac un copil. Am privit la hunii din stanga mea. Poate fara copii.

Daca scap cu viata, n-am sa mai zbor niciodata. Stiu, asa zic de fiecare data, dar de asta asta chiar vorbesc serios. Am sa calatoresc cu trenul. Ce? Se poarta. Si apoi, va fi asa, ca un fel de aventura. Voi vizita orasele iar atunci cand merg cu trenul, voi putea scrie despre ce am vazut in ziua respectiva. Da, da, trenul ma va purta spre urmatoarele destinatii. Oare cat face pana in Bali? Exista tren in Bali?
Aterizam. Imi simt capul vajaind. Timpanele imi plesnesc. Oare imi curge sange din ureche? Nu conteaza. Cobor. Vreau sa pup pamantul, dar mi-e rusine de ceilalti pasageri, asa ca ii fac doar cu ochiul.

Domnul care ma invitase sa stau langa el imi observa fericirea. “First time in Romania?”, ma intreaba razand. Oare ce natie o crede ca sunt? Sper ca aduc a frantuzoaica, sau macar italianca. Nu ceha, te rog, sa nu-ti imaginez ca sunt una din acele femei urate pe care le-am vazut in Praga. “You are a very beautiful woman”, continua acesta. Clar, frantuzoaica. Asta sunt. Apoi imi amintesc reflectia mea din oglinda baii din avion unde am fost doar ca sa mai pierd timpul (si sa verific unde statea admiratorul meu). Aratam ca scoasa din iad. Ciufulita, plansa de frica, nedormita de patru nopti, nepensata, nemachiata, cu oja sarita de pe unghii (mi-am indesat mainile instinctiv in buzunare). Poate totusi aduc a ceha.

Imi astept cuminte bagajul. Nimic altceva nu mai conteaza. Sunt pe pamant, sunt detoxifiata, am sa mai traiesc nitel, am sa fac editia de luni, am sa calatoresc cu trenul. Domnul de mai sus isi face iar aparitia. Gangureste ceva despre Romania, cred ca spune ca vine des pe aici, ma intreaba daca mi-a placut Praga, imi cere numarul de telefon. Scot mecanic o carte de vizita din geanta (cum naiba le-am gasit acum, niciodata nu stiu unde sunt) si plec.

Acasaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Suna telefonul. “Imi permiteti sa va fac un compliment?” ma intreaba barbatul iar eu imi dau seama ca am dat numarul de telefon unui necunoscut. “Va rog”, ii spun in vreme ce miros laptele acrit de pe masa. “V-am observat din cafenea, in Praga” (care? ma intreb in gand, dar nu prea imi pasa). “Radiati energii pozitive”, imi spune iar eu zambesc in sfarsit. Stiu ca-i vrajeala, dar e clar: m-am detoxifiat.

SHARING IS CARING 😉

2 Comments

  1. …nebunatica mea preferata….frumos si bine, le stii, a le povesti…
    Ma declar “fan” ..Oana Trifu…
    FELICITARI….(ti-am scotocit tooot blogul, de asta l-ai scris, doar..nu ???)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *