Amar

Am avut zilele trecute un mic soc la o prima intalnire cu un tip. Respectivul nu era roman. Nu as fi acceptat in mod normal sa ma intalnesc cu un barbat care are in buzunar un bilet de avion care sa il poarte acasa. Motivul este simplu: nu pot avea aventuri. In prima clipa in care cunosc pe cineva, eu ii acord prezumtia de suflet pereche langa care imi voi petrece eternitatea.

Nu spun ca sufletul meu pereche ar fi neaparat roman, dar este clar ca o relatie cu un barbat care isi ia talpasita in trei zile nu are prea multe sanse de viitor.

Insa  tipul respectiv stiuse sa rosteasca lucruri frumoase si complimente bine tintite. Asa ca am iesit la cina cu el. De aici, feng-shui-ul s-a intors cu fundul in sus. Pentru inceput, nu m-a lasat sa platesc nici macar o cafea. “Fie, e barbat in toata firea”, am acceptat politicos. Apoi, printre doua complimente legate de stilul meu vestimentar, s-a oferit sa ma duca la shopping pe plaiuri straine. Am deviat jenata conversatia spre subiecte mai serioase. “Ce ai sa faci in viitor?” m-a intrebat, ca la interviu, partenerul meu din seara respectiva. M-am bucurat ca parea interesat de mine. I-am explicat ca, atunci cand am sa ma fac mare, voi avea o clinica de nutritie si voi invata oamenii sa manance sanatos. “I put money” mi-a raspuns intr-o engleza stramba. Am ramas cu gura cascata, m-am simtit ca si cum mi-ar fi facut Buzdugan o farsa. Nu prea ma descurc in situatiile penibile, asa ca m-am facut ca nu aud replica lui si am cotit conversatia spre vreme. “S-a anuntat o iarna racoroasa” i-am spus. “In tara mea e cald, e inca vreme de plaja. Ia-ti prietenele si vino. Va platesc eu tot” mi-a raspuns tipul si pe mine m-a apucat greata. M-am dat obosita si am plecat acasa nu inainte de a purta o imensa disputa legata de cine plateste taxi-ul in care m-am urcat val vartej.

Ajunsa acasa, m-am uitat bine in oglinda. Rar mi s-a intamplat in viata mea sa fiu mai decent imbracata. Ii povestisem acelui barbat despre viata mea, despre faptul ca imi place sa calatoresc, despre facultatea pe care am terminat-o. Era clar ca nu-s in niciun mare impas financiar, ba chiar ii explicasem teoria mea legata de faptul ca banii aduc nefericirea si ca tocmai din acest motiv nu vreau sa am niciodata prea multi. Ce anume il facuse pe el sa creada ca sunt de vanzare? Faptul ca eram romanca? Faptul ca eram femeie?

A doua zi a insistat cu telefoanele. Ma simteam (tot eu!) prost ca ii trag clapa. Pana cand, intr-un final, i-am explicat (cu riscul de a da nastere unei situatii penibile) ca banii nu pot cumpara orice.

Mi-a raspuns, previzibil, cu un accent a la Dracula “Everything is for sale, my dear, for the right price!”. Si, va jur, mi s-a facut mila de el. De-ar fi avut habar ce inseamna sa iubesti pana la ultima celula din corp, ar fi stiut ca asa ceva nu se masoara in euro.

A continuat cerandu-si scuze si spunandu-mi ca nu i se mai intamplase niciodata sa fie atras de cineva intr-un asemenea mod si ca, in consecinta, acesta ar fi fost motivul pentru care se purtase stupid. M-am simtit flatata si l-am crezut. Am inteles ca atunci cand esti obisnuit sa platesti oricat pentru lucrurile care iti plac, ai tendinta de a incerca sa o iei pe scurtaturi si in relatiile cu oamenii. Dar, in egala masura, am stiut ca un asemenea reflex nu dispare cu una cu doua. Ca, de fapt, nu va invata niciodata sa respecte oamenii asa cum se cuvine. I-am urat o viata frumoasa si am ramas doar cu gustul amar.