I don’t!

Toata lumea stie ca sunt obsedata de nunti. Ca ma topesc dupa tot tambalaul cu rochia alba si buchetul si inelele. Ca stiu pe de rost mai toate ritualurile specifice. Ca am pastrat, intocmai ca in film, toate rochitele de domnisoara de onoare (chiar si pe cea roz bon bon in forma de brad de Craciun de la nunta lui Miki).

Ceea ce nu stie toata lumea este ca sunt probabil prima nominalizata pentru titlul de “mireasa care fuge din fata altarului”. Si “pentru mireasa care intra in panica pe ultima suta de metri”. Si pentru “divortata in serie”.

Pentru ca nu iubesc nuntile neconditionat. Am totusi o clauza: trebuie sa implice fara absolut nicio indoiala fericirea pana la adanci batraneti. Nu as jura niciodata sa-mi petrec tot restul vietii langa o persoana pe care nu cred ca o pot iubi pana la moarte. Sau care, din varii motive, ar putea sa nu-mi fie suflet pereche. Sau care ar putea sa nu fie, prin filtrul ochilor mei, cel mai minunat om din lume. Sau care nu-mi mai trezeste fluturasi in stomac. Sau caruia i-as putea vedea defectele si m-ar enerva.

Majoritatea cuplurilor pe care le cunosc s-au casatorit “pentru ca era cazul”. Pentru ca erau de vreo 10 ani impreuna, pentru ca locuiau impreuna, pentru ca ea era insarcinata, pentru ca voiau sa faca un copil, pentru ca insistau parintii, pentru ca, pentru ca. Ceea ce mie una imi pare tragic.

Nu ma intelegeti gresit. N-am nimic impotriva persoanelor care aleg sa se casatoreasca dupa ceva vreme fiindca a venit momentul potrivit. Si acestia pot fi foarte bine suflete pereche. Iar exemplul cel mai relevant in acest sens este nunta Nadinei, nunta care a fost vizibil magica, atinsa de ingeri, binecuvantata. Stiu ca se poate sa te casatoresti si sa traiesti fericita cu iubitul din liceu. Eu insa, ma refer la ceilalti. Cei care o fac asa, ca sa fie. Cei care se casatoresc stiind ca isi vor insela partenerul mai devreme sau mai tarziu. Cei care ii insala chiar la petrecerea burlacitelor. Cei care o fac de gura iubitei. Brrrr. Mai repede as muri decat sa stiu ca respectivului barbat nu-i sar ochii din cap sa ma ia de soata.

Iarasi, inteleg ca dorintele mele bat spre patologic. Ca nu-ti pot sclipi ochii ca-n prima zi in noaptea nuntii. Ca barbatilor nu prea le arde de insuratoare de fel. Daramite sa-si doreasca cu tot dinadinsul. Ca simpla idee de a-i fi fidel(a) tot restul vietii, independent de celulita, riduri si impotenta, celui care-ti sta alaturi la altar ma sperie si pe mine, ce sa mai vorbim de ei. Dar altfel, eu pur si simplu nu vreau. Decat s-o fac pentru ca trebuie/ar fi cazul/o cere varsta sau ceasul biologic, mai bine deloc. Tocmai pentru ca sunt obsedata de nunti.

One Comment

  1. Hmm… la in ultima vreme am cam fost intrebata si presata sa incep sa ma gandes ca ar fi cazul… m-am intrebat mereu: de ce? Nu simt ca exista inca acel cineva care sa ma faca sa simt fluturii in stomac si cand dorm… plus ca ma inspaimanta ideea si parca nu sunt pregatita sa imi asum total acel “pana la adanci batraneti”… eu stiu cupluri care au fost impreuna 10 ani si dupa ce s-au casatorit, inevitabil, la niciun an au divortat… nu vreau sa fie asa si pt mine, nu vreau sa fiu mireasa doar temporar, sa spun DA pentru ca asa vor parintii, ca este cazul, ca am o varsta, ca vreau un copil…
    Abia ma vad in stare sa fac fata toanelor mele si chichitelor, tabieturilor si nebuniilor mele… cand o sa fie… o sa fie FOREVER AND EVER…caci asa sunt eu…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *