Toto, I don’t think we’re in Kansas anymore

De ceva vreme ma simt aterizata intr-o telenovela trasa de par. De fapt, eu n-am aterizat nicaieri. Am incetat in urma cu ceva timp sa-mi caut problemele cu lumanarea de botez. Acum sunt doar pamantul blestemat din taramul lui Oz peste care a aterizat Dorothy. Ma simt lovita in moalele capului, carand pe umeri niste probleme scoase din alta lume, din alt Univers pe care eu nu reusesc sa-l cunosc sau sa-l inteleg. Si pot sa accept orice in lume, cata vreme inteleg. Dar am ajuns in cele din urma in punctul in care mintea mea nu mai reuseste sa proceseze informatia. Priveste uimita chineza vietii mele si-mi sopteste uimita “fugi fato, fugi departe, ca aici nu-i pentru tine!”.

Pot sa accept si sa inteleg aproape orice. Serios, am o limita de toleranta fascinanta. Am inteles, de exemplu (si va rog, nu radeti cu lacrimi), o poveste scoasa direct din Sex and the City care s-a desfasurat in urma cu cativa ani: in vreme ce eu bantuiam dupa cadouri si surprize si caram un brad dupa mine, cel caruia ii era dedicat tot spiritul Craciunului meu se tavalea in asternuturi inca neracite cu o alta femeie.

Am ajuns acasa in momentul climaxului lor, dar am asteptat cuminte si politicoasa finalizarea completa a actiunii. Mai apoi am zambit si am impodobit bradul. Intelegeam ce se intampla insa, in vreme ce priveam asternuturile ravasite – atunci de ei, dar cu numai cateva ore in urma – de catre noi, am ales sa-mi las sufletul in alta parte. Aceasta poveste care, stiam bine inca de pe atunci, avea sa aiba un final surprinzator, imi tulbura prea mult seninatatea si dragostea pe care eu o aveam de daruit. Imi pot murdari mainile suflecandu-mi mansetele si punand umarul la rezolvarea celei mai murdare situatii din lume. Dar sufletul nu mi-l pot pune compresa pe-o inima bolnava. Asa ca iata, in vreme ce mintea mea procesa informatia si ii dadea sens, sufletul privea distant si scarbit. Am stiut ca pentru a rezolva nebunia situatiei, trebuia sa-l ignor. Sa-l las inchis pe undeva cu o cheie cel putin la fel de scarboasa ca situatia in care ma aflam. Si sa privesc cu mintea limpede catre balamucul pe care il aveam de ordonat.

Astazi, la fel ca si atunci, traiesc cu impresia ca viata mea e scoasa dintr-un banc prost, un reality show cu scenaristi drogati. Doar ca putin altfel. Pentru ca in vreme ce in situatia precendenta am inteles explicatia, fie ea si bolnavicioasa, si am putut stabili planul de actiune care ar fi dus in cele din urma la rezolvarea situatiei, astazi privesc nedumerita, sprijinindu-mi capul nedormit intr-o mana. Ma uit la viata mea asa cum ma uitam la biochimia de semestrul doi si nu inteleg o iota. Nu inteleg oamenii, nu ma inteleg pe mine, nu inteleg rostul si directia actiunilor, nu inteleg de ce, nu inteleg cine. Nu stiu sa mai impart dreptate, sa aplanez conflicte, sa impac suparari si orgolii. Si ce-i mai rau: neintelegand situatia, nu mai stiu daca eu procedez bine.

Si stau, ma uit, ma tin cu mainile de cap si imi vine sa fug. Sa-mi impachetez bagajele, sa plec departe departe, sa revin in Kansas unde-i liniste si bine si am un loc numai al meu unde ma simt aparata de toate relele lumii lui Oz. Numai ca in lumea adevarata, nu exista niciun fel de zane care sa te poata teleporta inapoi acasa si sa poata transforma totul in nimic mai mult de un vis.

One Comment

  1. Pai in primul moment nu ai ce intelege.Durerea e prea mare si intuneca mintea.Cum spunei nu poti fugi de tine insati.Poti pleca de langa el ca sa afli cum stai, dar parca si o discutie “edificatoare” ar fi necesara.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *