Miercuri, 12:30 pm
Pe Dealul Negru a fost soare, desi pe autostrada Bucuresti-Pitesti am trecut printr-o ceata groasa. Acum, in vreme ce Valea Oltului ni se desfasoara in fata, gandurile si-au incetat pauza si imi zornaie in cap precum cioburi ale unei oglinzi sparte. Cioburi care s-au raspandit in lume, cioburi care slutesc, cioburi care inteapa.
Se spune ca atunci cand il intalnesti… ei bine, pur si simplu il recunosti. Ceea ce, in teorie, suna minunat. Numai ca eu l-am recunoscut in fiecare barbat pe care l-am iubit vreodata.
Cu numai o zi in urma subsemnata era in mare tremur. Cutreierand piata cu disperarea unei fete batrane in cautarea ultimul fir de busuioc din toata zona de nord a Bucurestiului, am intalnit o babuta simpatica dornica sa-mi vanda planta fermecata ce urma sa imi arate in noaptea de Boboteaza chipul sortitului meu. I-am luat tot busuiocul pe care il mai avea si am plecat fericita spre casa.
Este prima seara in care stau singura in foarte multe vreme. Atat de multa incat nu mai stiu. Sa fie o luna, sa fie doua?
La inceput, a fost el. Prezent seara de seara pe la mine. Doar asa, “in trecere”, “la un pahar de vorba”. Iar dupa ce el a incetat sa-si mai bea paharele cu mine si au inceput sa curga cuvintele mincinoase si gandurile ascunse, stricate si murdare (ori poate abia atunci le zaream eu), in jurul meu si-au facut de lucru ca prin minune toti prietenii mei (deodata sau cu randul) pentru a-mi tine de urat si de paza venelor. Rezultatul a fost unul voios, hipercaloric si alcoolizat.