Iubirea vietilor mele

S-a stabilit un nou record: am reusit sa ma cert in gand deja in repetate randuri cu un om pe care nu l-am intalnit si cu care nu am vorbit niciodata. Ba mai mult, la un moment dat, aproape ca i-am dat dreptate. 😉

Povestea merge in felul urmator: prietenul unei prietene are un prieten 😉 care a adus in discutie o problema atat de interesanta incat a ajuns pana la urechile mele. Si m-a chinuit cateva saptamani. Discutia, nu prietenul.

Tipul a explicat ca nu exista iubiri sortite sa dureze o viata: relatiile sunt menite sa te provoace sa evoluezi, sa cresti pana la nivelul celui ‘de deasupra’ (sic). Odata ce partenerii s-au consumat, atunci cand timpul iubirii lor a expirat, drumurile lor se despart natural sau risca sa se plafoneze intr-o relatie in care nu mai pot evolua.

…sau cel putin asta asa s-a inteles pana la taxatoare. Oricum, problema in sine, originala sau malformata pana la urechile mele, m-a pus pe ganduri.

Primul gand a fost ca tipul e un idiot. Apoi, tot din povesti, am aflat ca n-ar fi deloc. M-a enervat si mai tare. Daca era doar dornic sa polenizeze cat mai intens asa cum o fac atatia folosindu-se de cateva vrajeli karmice, macar clasam problema si mergeam mai departe. Cumva insa, intr-un colt de minte, gandul ca baiatul ar putea avea dreptate, ma impungea dureros chiar si la cel mai mic obstacol in dragoste. Unde mai pui ca la mine dragostea tuna si fulgera, divortez de 3 ori pe saptamana. Daca ne-a expirat timpul?

Despre diferenta dintre o relatie karmica si cea cu sufletul pereche, am mai scris. Faptul ca in cazul primelor, iubirea vine cu termen de expirare, este incontestabil. Insa de ce ar fi lucrurile diferite in cazul sufletelor pereche sau a sufletelor oglinda? In definitiv, sensul spiritului este sa evolueze, nu se iubeasca omeneste un alt spirit… cu tot cu trupul care vine (Slava Tie…) la pachet ;). Faptul ca noi, oamenii si in mod particular femeile, avem tendinta de a romantiza spiritualitatea, nu inseamna ca fiecare poveste de dragoste continua in ceruri.

Nu am un raspuns suficient de organizat pentru vocea pragmatica de mai sus. Am insa doua intrebari pe post de contraargument:

Daca dragostea este nimic mai mult decat o alta consumabila, de ce muta muntii de mii de ani incoace? De ce porneste si opreste razboaie, de ce este combustibilul preferat de toate soiurile de artisti, de ce intoarce cateodata omul de pe lumea de cealalta, de ce da mamelor superputeri?

A doua intrebare tine mai repede de matematica divina. Daca timpul pe care doua spirite trebuie sa il parcurga impreuna este limitat, de ce ne tot intalnim din viata in viata? De ce odata problema rezolvata, nu terminam povestea? De ce ne iubim macar o data la o suta de ani?

Nu mi-e foarte clar cum sta treaba cu iubirea de-o viata. Poate ca ea singura nu exista. Poate ca, intr-adevar, intr-o viata ajungi sa spui ‘gata!’. Te razgandesti insa pana la urmatoarea reintrupare. Se zice, iubitii tot revin unii la altii. Sau, vorba lui Rumi, sunt intotdeauna unul in altul.

Cred ca acele suflete care provin din aceeasi scanteie divina nu reusesc sa stea prea mult departe unul de celalalt. Se intalnesc si reintalnesc de-a lungul mai multor vieti, se iubesc zgomotos si schimba lumea iar si iar si iar. N-au liniste pana nu o fac. Cineva acolo sus le intersecteaza caile de fiecare data. Tot El permite ca lumea sa infloreasca putin si lumina sa pulseze mai intens in jurul indragostitilor. Si cica noi, femeile, suntem romaticele incurabile. Hmmm…. va ganditi la ce ma gandesc si eu?