Cateodata mi-e ciuda pe mine de nu mai pot. Pentru ca am un obicei prost, de care incep sa scap de ani de zile si nu reusesc, de a porni certuri numai din dorinta de a obtine confirmari. Pornesc uneori o adevarata furtuna din nimic. Ma enervez si fulger si ma intarat singura dintr-o tampenie si ma conving in primul rand pe mine insami ca detin un motiv grozav de cearta.
Mai apoi, ma napustesc ca un uragan asupra lui. Am o putere de convingere iesita din comun. Si o abilitate deosebita de a-l face pe celalalt sa se simta vinovat. Asa ca, de cele mai multe ori, ma crede pe cuvant ca a gresit. E drept, greseste cateodata, dar nu atat de mult pe cat ar vrea masochista din mine.
Sfarsitul este pe gustul meu pervers: el isi cere scuze si-mi ofera o confirmare. Ma relaxez. Am primit ceea ce voiam. Motivul pentru care cearta a luat nastere mi-e indiferent. Redevin miere. Si zahar. Si ma calmez pret de cateva zile ori chiar saptamani.
Odata calmata, imi recunosc doar mie nebunia. Si-mi jur ca niciodata, dar absolut niciodata nu am sa o repet. Dar o tot repet de ani buni.
E drept, am progresat. Am invatat sa-mi cer scuze. In general, mascat, pentru altceva ce am facut, nu pentru motivul real. Dar imi impac macar partial constiinta.
O prietena mi-a marturisit in urma cu cateva zile ca si-ar dori sa stie ca iubitul sau nu o va parasi niciodata. Ca nu doarme bine gandindu-se ca va deveni, peste noapte, din actuala, fosta. Ca si-ar dori sa nu stie istoria amoroasa si tendinta spre imprevizibil a iubitului sau. L-ar fi dorit serios, hotarat. Viseaza la un barbat pe care sa poata conta indiferent de conditii.
Intamplator, in aceeasi zi, am intalnit un fost coleg de liceu care corespunde descrierii de mai sus. Are o relatie perfecta de ani de zile. O viata perfecta. O iubita perfecta. E sigur pe el, e hotarat. Poti conta in orice situatie pe dragostea sa. Mi-a spus ca se despartise in urma cu cateva zile de iubita sa din liceu care, sunt sigura si dispusa sa-mi pariez pantofii pe asta, era sigura pe dragostea lui.
Numai o zi mai tarziu am aflat ca unul dintre cuplurile pe care le invidiam pana la refuz s-a destramat. Aveau ceea ce eu caut peste tot – o confirmare din exterior, de mai sus, o siguranta a iubirii lor pe care eu o consideram incontestabila.
Nu exista confirmari in povestile de iubire. “Au trait fericiti pana la adanci batraneti” este doar o formula de a incheia un basm. In realitate, singura fericire de care putem fi sigure este aici si acum. Iar confirmarea iubirii din ziua de maine este moartea pasiunii de astazi.
De-as reusi sa pun in practica teoria, nu m-as mai certa niciodata cu nimeni.
Hmm, ai foarte mare dreptate, dar din pacate majoritatea facem greseala de a incerca sa ne confirmam relatiile si sentimentele celui de langa noi. Mi s-a destramat si mie o convingere din asta acum vreo 2 ani cand unul din cuplurile pe care le credeam cele mai sigure si de nedespartit s-a destramat. Apoi am patit`o eu insami cand propriul meu basm s-a transformat in cosmar. si totul doar pentru ca am fost atat de sigura pe dragostea dintre noi. e o prostie. Dragostea e un sentiment modificabil…smecheria consta sa-l intretii nu sa-l iei de bun si sa-l consideri sigur. probabil ca fiecare avem lectiile noastre de invatat…pe care daca le-am sti deja nu am face multe din greselile pe care totusi le facem. dar la un moment dar probabil vom invata cate ceva din fiecare experienta…:)
La mine e chiar invers. Eu nu vreau confirmari ale dragostei decat asa partial, cat sa stiu ca merita sa continui, asa ca o tachinare. Pentru ca daca am confirmarea si sunt sigura pe dragostea dintre noi, ma plictisesc.
Insa defectul meu consta in faptul ca urasc cearta. Chiar si atunci cand ar fi benefica, o evit. E ca o fobie… Nu ma dezlantui nici macar cand am dreptate ci imi ard focul in mine si ma autoconving ca, de fapt, n-aveam dreptate. Nu e bine stiu, dar… nu putem fi perfecte…
imi cer scuze ca ma bag, ca din senin, insa citeam inceputul si pot spune ca ma potrivesc perfect descrierii.o singura intrebare, esti varsator?
nu. sunt femeie :)))