Informații noi despre hormonul sațietății și despre post

Ori de câte ori ochii îmi aterizează pe câte o informație de acest gen, îmi devine tot mai clar: suntem magnific construiți și orice încercare de a ne așeza de-a curmezișul naturii este sortită eșecului. Singura acțiune utilă pe care o putem săvârși este să mergem în direcția “curentului” și să ghidăm “pluta” cu mișcări blânde în plaja pe care ne-o permite cursul deja stabilit. 

Dar să o luăm cu începutul…

Cine e leptina și de ce m-am entuziasmat așa tare?

Leptina este un hormon mai puțin cunoscut care locuiește în țesuturile grase ale corpului nostru. Este mai celebru sub numele de “hormonul sațietății” și are că rol să transmită către creier încetarea alimentării. Cu alte cuvinte, este vocea care îți spune “Oprește-te din mâncat, m-am săturat”. 

Nici leptina, hormonul sățietății, și nici ruda sa din stomac, grelina, hormonul foamei, nu funcționează că niște butoane on/off ci mai repede că rotițe de volum: cu cât nivelul plasmatic al leptinei este mai mare, cu atât vocea sa este mai zgomotoasă (“Sunt sătulăăăăă!”) și, implicit, probabilitatea să te oprești din hârciogit, mai mare. Până de curând, în linii foarte mari, se poate spune că știam despre acest hormon că funcționează ca un clopoțel pentru creier.

Și apoi a venit asta…

În urmă cu numai câteva zile, noi informații despre mecanismul prin care acționează leptina au readus sub reflectoare această substanță puțin populară. 

Dacă inițial se credea că principalii actori în instalarea senzației de sațietate sunt leptina și creierul printr-un grup anume de neuroni (AgRP) care răspund la strigătul (sau șoaptele) leptinei, un grup de cercetători de la Yale și Harvard au observat un fapt interesant: 

– atunci când rezervele scad “natural”, printr-o hipoglicemie apărută între mese, clopoțelul sună într-adevăr în creier, in neuronii AgRP

DAR

– atunci când rezervele de energie scad forțat, prin post negru sau diabet tip 1 scăpat de sub control, clopoțelul nostru sună în altă parte, în hipotalamus, la “creierul” hormonilor și declanșează o reacție de stres în corpul uman.

Sau, altfel spus, postul negru activează aceeași cale de semnalizare precum un diabet insulino-dependent scăpat de sub control. Nu sună prea bine, nu-i așa?

De ce ne interesează pe noi toate astea?

Cercetătorii speră cu mare entuziasm să descopere un medicament care ar putea rezolva criza obezității, dar cred ca ceea ce cred că ar trebuie să luăm noi din toate această poveste este măreția fenomenului. Faptul că într-un circuit atât de complicat noi sărim bezmetic cu o nouă dietă de înfometare ar fi hilar dacă n-ar fi periculos. Să te apuci să mănânci după nu știu ce regim magic sau, mai rău, să iei vreo pastilă miraculoasă pare ca si cum te-ai lupta cu un balaur folosind o furculița de plastic. 

Sigur că studiul în cauza are o serie de limitări, între care probabil cea mai mare fiind că este realizat pe șoricei. Cu toate acestea, cred că trage un mare semnal de alarmă și cred că fiecare dintre noi ar trebui să cântărească mai atent riscurile înainte să se arunce în următorul post intermitent sau în cea mai recentă varianta de keto.

Cu drag,

 

 

 

Referințe:

https://www.pnas.org/content/early/2019/06/17/1901795116#ref-70

https://www.kudika.ro/articol/green/55068/grelina-leptina-hormonul-foamei-hormonul-satietatii.html

Photo by Dose Juice on Unsplash

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.