Am crezut multă vreme că toate afirmațiile de mai jos sunt axiome.
Am considerat că multe dintre ele fac diferența între un specialist adevărat în alimentație și un “vraci”. Și am fost și eu ironică atunci când am vorbit despre aceste subiecte, probabil din papagalism. Și-mi pare rău.
Anul trecut am început încet-încet să mă lămuresc de falsitatea fiecăreia din afirmațiile de mai jos.
Personal, nu-mi propun să contrazic pe nimeni. Inteleg ambele tabere, cu toate argumentele de rigoare. Insa eu am schimbat tabara si vreau doar să-mi pun cenușă în cap și să îmi cer scuze față de persoanele cărora le-am spus că “e de la cap”.
“Nu există sensibilitate la gluten”
Lumea medicală începe să accepte tot mai des existența sensibilităților alimentare, altele decât alergiile mediate Ig E. Între ele, de departe cea mai celebra este sensibilitatea la gluten, o condiție pe care și eu am luat-o peste picior de multe ori pentru că așa am fost învățată să fac prin toate școlile pe care le-am făcut.
Pe de altă parte, sunt de părere că atunci când un număr atât de mare de oameni se plânge de aceleași simptome, știința ar trebui să se întoarcă în laborator și, între timp, să înceteze să mai redirecționeze pacienții către secția de psihiatrie. Accept fără doar și poate că nu avem o dovadă clară asupra sensibilității la gluten, că nu știm cap coadă ce face și ce nu face, care e tabloul complet și cât e “altceva” al pacientului.
Există un întreg spectru de reacții la gluten, între care boală celiaca este doar “cireașa de pe tort”. Însă în afară ei, 25% din populația Americii (pentru Europa nu am găsit cifre) raportează sensibilitate la produsele cu gluten (reactivitatea non-celiaca la gluten). Refuz să cred că 1 din 4 oameni își imaginează aceleași simptome pur accidental. Mai probabil este că sensibilitatea există și cel mai mărunt lucru pe care îl putem face este să nu mai negăm suferința oamenilor.
“Nu există superalimente”
…a spus cineva înainte să descopere turmericul.
Glumesc, desigur, și îmi mențin părerea că toate alimentele în forma lor naturală, integrală sunt minunate. Cu toate acestea, când ai o “buba”, există o probabilitate destul de mare că, în lumea asta, să crească o plantă care să te poată ajuta. Nu neapărat vindeca, dar ajuta. Ba mai mult, există super-plante care pot acționa favorabil pe mai multe “bube” simultan. Aceste plante au fost botezate super-alimente, un cuvânt care nu place deloc nutriționiștilor, dar mie mi se pare nedrept să le caut diverse alte pălării pentru a mă referi la aceeași Marie.
Câteva exemple de super-alimente pe care încerc tot timpul să le introduc în alimentatia mea:
– turmeric
– ghimbir
– iaurt și kefir
– usturoi
– ceai verde
– frunze verzi
– fructe de pădure
– semințe, nuci, alune
“Nu avem nevoie de suplimente”
Am spus întotdeauna și cred în continuare că este de preferat să ne luăm necesarul de micronutrienti din alimente, în matricea lor naturală. Însă uneori, chiar și cu o alimentație ideală, nu reușim să reparăm diverse deficite – unele dobândite, altele înnăscute, dar rămase necunoscute până în punctul în care, din diverse motive, organismul nu le mai poate compensa.
Recomandarea mea? Testați-va și apoi, sub îndrumarea medicului, reparați-vă eventualele deficite înainte că ele să se “adâncească”.
“Ai un ficat, ai minim un rinichi, faci detox”
E că și cum ai spune “ai un aspirator, ai un mop, e curat în casă”. Ceea ce, evident, nu este adevărat. Pentru că aspiratorul are nevoie de o sursă de energie, trebuie să aibă sacul curățat, mopul trebuie să fie spălat șamd. Întocmai pe acest principiu, corpul nostru se detox mai mult sau mai puțin printr-un circuit imens și infernal de complicat de reacții biochimice. Sunt încă (și voi fi întotdeauna) smerită în față capacității extraordinare de funcționare, compensare și adaptare a corpului nostru – fie că vorbim de o funcționare în parametrii ideali, adaptări la diverse defecte genetice sau la toate perturbările cauzate de mediul înconjurător. Chiar și așa, nu văd de ce nu i-am oferi din când în când corpului nostru o mâna de ajutor: o pauză alimentară, o perioada de post vegetal, sau, în cazuri mai grave, sub îndrumare medicală, un supliment din ceea ce ii este greu sau imposibil să mai producă singur.
“Oricine poate fi vegetarian sau vegan”
Când vine vorba de războiul veganism-carne, sunt într-o postura nepopulară: sunt Elveția. Cred sincer că toată lumea are dreptate dar aproape nimeni până la capăt. Cred că poți să trăiești sănătos și cu, și fără carne. Depinde de particularitățile corpului tău, de codul după care îți trăiești viața, de anumite predispoziții genetice, de anumite etape din viața ta și, până la urmă, de resursele pe care le ai și cât ai nevoie să consumi. Nu cred că oricine poate fi vegan la fel cum nu cred că oricine poate digera fără probleme carnea. E clar că veganismul este o opțiune minunată de viață, sunt atât de multe studii care ne demonstrează că se poate trăi mult și bine fără alimente de origine animală. Pe de altă parte, sunt multe altele care ne punctează diverse carențe apărute în acest tip de alimentație. Și cred că toată lumea are dreptate: unii pot fi vegani sănătoși tun, alții nu. Unii se adaptează, alții se simt rău. Unii sunt mai sănătoși doar cu frunze și alge, alții au nevoie de proteină animală pentru a se simți în deplină stare de bine.
Din punctul meu de vedere (și insist că este doar o opinie) flexitarianismul este cea mai logică opțiune. Îl văd ca pe o încercare de a mânca integral și vegetal în 80% din ocazii. Ce rămâne sunt situațiile în care opțiunile tale alimentare devin o mare durere de cap – când plânge bunica din cauză că a scăpat o lingură de smântână în plăcintă. Când te îmbolnăvești sau te recuperezi după o boală și meniul tău nu este compatibil cu meniul de recuperare. Când poftesti de nu mai poți la un tort de biscuiți. Șamd.
Pe de altă parte, ceea ce nu este opțional, este sursa alimentelor. Cred cu tărie în alimente cât mai naturale, de proveniență cunoscută și produse organice (în special dacă e vorba de produse animale).
