3 pm
Luni dimineata plec la Paris. Mi-e dor de mor de Paris, dar abia astept sa treaca. N-am dor de duca, ba dimpotriva. N-am chef sa ard chiloti, sa fug de barbatii care m-au parasit, nu vreau sa las nimic in urma. Dar poate tocmai ca asta e special. Acum plec pentru ca asa vreau eu! Pentru ca mi-e dor de un oras care ma umple de amintiri frumoase (dar nu numai).
In perioada urmatoare Mitzi Pitzi pleaca in tabara la bunici (ea inca nu a aflat, nu cred ca va fi foarte incantata). M-am dus asadar astazi in supermarket ca sa ii cumpar tot ce ar putea avea nevoie in urmatoarele zile. Complet nepremeditat, am purtat colantii cu imprimeu de leopard.
Macar o data in viata, trebuie sa o fac si p-asta!
In drumul de la birou spre casa intalnesc in fiecare zi, in dreptul semaforului pe care il prind fara exceptie rosu, un panou publicitar mare, alb si gol pe care cineva a scris cuvantul “Acum“. Ma uit de fiecare data la el. Nu inteleg daca face parte dintr-o campanie sau pur si simplu cineva plin de spor a ales sa scrie cu un spray albastru acest cuvant in locul clasicelor obscenitati. Campanie nu cred sa fie. E singurul panou de acest fel pe care l-am vazut prin oras si sta neschimbat de mai bine de o luna. Deci, deduc, un nebun s-a cocotat pana sus pentru a scrie “Acum“.
In ultima vreme mi-e dor de ceva ce nu stiu sa definesc. Mi-e dor, cred, sa apartin cuiva. Nu oricui, nu din nevoie, nu din dorinta de a umple un gol. Nu-i niciun gol, ma simt teribil de bine.
Cum mai pierd vremea…
“Rareori ne dam seama ca suntem impresurati de Extraordinar. Miracolele se intampla in jurul nostru.”
Maine e sfarsitul lumii. Ori cel putin asa am citit acum cateva zile nu mai stiu pe unde. Maine Luna se apropie extrem de mult de Pamant (va fi mai aproape decat a fost in ultimii nu-mai-stiu-cati-dar oricum-foarte-multi ani). In concluzie, deja previzibil, vine sfarsitul lumii.
Stateam aseara si cojeam problemele din viata mea cum scoti foitele de la ceapa. Mai scoteam una, trageam o portie de plans. Inca una, mai jeleam nitel. La sfarsit, in mijloc, am dat de o caramida. Am luat-o in spinare si-am aruncat-o cat mai departe.
Sunt pur si simplu indragostita de noua colectie Accessorize. As cumpara cam 70% din magazin si as purta tot, tot, tot, tot timpul. Singura problema e ca sunt cam scumpe (cel putin comparativ cu celelalte magazine de briz-brizuri). Ce-i drept, imi par cele mai bine realizate accesorii din categoria lor. Am primit in redactie un cd cu toata colectia si am ales cateva produse care imi plac muulllttt de tot.
Foto: rochie MLH
2 melodii care imi amintesc de cele mai frumoase zile din viata mea de pana acum:
Am perioade in care mananc tot soiul de tampenii. Spun prostii. Beau alcool. Am tot soiul de idei crete. Nu dorm bine. Pierd noptile prin oras. Incep relatii distructive care se termina inainte de a face schimb de numere de telefon. Si ma simt ca intr-un film prost, cu scenaristi drogati, intr-un rol de pitzipoanca toanta.
Pe vremea mea…
Lucrurile erau foarte simple: un baiat iti cerea prietenia. Chicoteai. Te fastaceai. Trageai stangaci cu mainile de marginile sortuletului de la uniforma (da, eu am avut uniforma si in liceu!). Spuneai “bine” pe cel mai indiferent ton din dotare si clipeai caprioreste din gene. Apoi va plimbati de mana prin parc.
M-a pus naiba sa imi fac curatenie in inboxul telefonului. Aveam 936 de mesaje primite. Am gasit sms-uri din cele mai vechi timpuri. Am gasit despartiri, impacari si iubiri nebune. Am gasit plansete, consolari, prietenii, certuri. Mi-am gasit o buna parte din viata.
Va spuneam in urma cu cateva zile ca am intrat intr-o noua belea. Mi-era ciuda pentru ca aveam de ales, credeam eu la momentul respectiv, intre a pasi stramb si a calca drept. Si alesesem, din pricina dorintei, din cauza instinctului care nu-mi permitea altfel, sa mai fac o prostie. Imi spuneam ca n-am invatat nimic, ca imi repet greselile la nesfarsit. Dar acum nu mai cred asa ceva.
Mi-am inceput anul intr-o dispozitie singuratica. Am indepartat din jurul meu pe toata lumea. N-am mai iesit in oras decat in ocazii speciale, n-am mai primit musafiri seara de seara, n-am mai petrecut noptile in fata calculatorului cu Facebook-ul si cu mess-ul deschis. M-am insotit, seara de seara, de o cana de ceai si o carte. Am pierdut orele facand bai lungi, abdomene sau planuri. Am inchis telefoane si usi, mi-am astupat urechile si mi-am alungat prietenii.
Nu mi-a placut niciodata geografia. In clasa a patra am copiat la o lucrare si am fost prinsa de catre ” doamna’ ” din cauza ca m-a parat Andrei. Andrei pe care nu-l mai tin minte, dar stiu sigur ca am suferit teribil in urma gestului sau fiindca eram indragostita de el.
Nu-s vreo fana infocata a lui Edward Cullen (mai putin cunoscut sub numele de Robert Pattinson). Nu-mi plac deloc dramele. Si cred ca filmele intunecate de umbre triste ar trebui interzise femeilor potential depresive. Iata de ce, recomandarea mea de a vedea “Remember me” are valoare. Fiindca filmul incalca toate regulile mele si totusi este dragut.
Oara viata chiar nu-ti ingaduie fericirea?
Prietenul meu, Cosmin, a gasit o solutie cel putin neobisnuita pentru prevenirea si tratamentul eficient al depresiei si pentru calmarea nervilor:
De cateva saptamani bune sunt intr-o stare de existenta complet liniara. Fac umbra pamantului. Nu traiesc. Nu fac nimic special: Ma trezesc, mananc cereale cu lapte, merg la birou, beaua cafea, lucrez opt ore, ma intorc acasa, mananc salata, fac o ora de sport, o baie lunga, ma uit la un film si ma culc. Singurele iesiri din normal sunt cele in care dau iama in ciocolata si apoi imi petrec restul timpului facandu-mi procese de constiinta si numarandu-mi colaceii de pe burta. De-ar fi sa-mi reproduc grafic ultimele saptamani din viata, as desena o dunga orizontala pe un EKG.
Bate in miezul noptii, iar eu incerc sa citesc un curs de anatomie pentru examenul de la sfarsitul saptamanii. Ma enerveaza cursul mai mult decat m-as fi asteptat.