Pe vremea mea…
Lucrurile erau foarte simple: un baiat iti cerea prietenia. Chicoteai. Te fastaceai. Trageai stangaci cu mainile de marginile sortuletului de la uniforma (da, eu am avut uniforma si in liceu!). Spuneai “bine” pe cel mai indiferent ton din dotare si clipeai caprioreste din gene. Apoi va plimbati de mana prin parc.
M-a pus naiba sa imi fac curatenie in inboxul telefonului. Aveam 936 de mesaje primite. Am gasit sms-uri din cele mai vechi timpuri. Am gasit despartiri, impacari si iubiri nebune. Am gasit plansete, consolari, prietenii, certuri. Mi-am gasit o buna parte din viata.
Mi-am inceput anul intr-o dispozitie singuratica. Am indepartat din jurul meu pe toata lumea. N-am mai iesit in oras decat in ocazii speciale, n-am mai primit musafiri seara de seara, n-am mai petrecut noptile in fata calculatorului cu Facebook-ul si cu mess-ul deschis. M-am insotit, seara de seara, de o cana de ceai si o carte. Am pierdut orele facand bai lungi, abdomene sau planuri. Am inchis telefoane si usi, mi-am astupat urechile si mi-am alungat prietenii.
Nu mi-a placut niciodata geografia. In clasa a patra am copiat la o lucrare si am fost prinsa de catre ” doamna’ ” din cauza ca m-a parat Andrei. Andrei pe care nu-l mai tin minte, dar stiu sigur ca am suferit teribil in urma gestului sau fiindca eram indragostita de el.
Nu-s vreo fana infocata a lui Edward Cullen (mai putin cunoscut sub numele de Robert Pattinson). Nu-mi plac deloc dramele. Si cred ca filmele intunecate de umbre triste ar trebui interzise femeilor potential depresive. Iata de ce, recomandarea mea de a vedea “Remember me” are valoare. Fiindca filmul incalca toate regulile mele si totusi este dragut.
Oara viata chiar nu-ti ingaduie fericirea?
Prietenul meu, Cosmin, a gasit o solutie cel putin neobisnuita pentru prevenirea si tratamentul eficient al depresiei si pentru calmarea nervilor:
De cateva saptamani bune sunt intr-o stare de existenta complet liniara. Fac umbra pamantului. Nu traiesc. Nu fac nimic special: Ma trezesc, mananc cereale cu lapte, merg la birou, beaua cafea, lucrez opt ore, ma intorc acasa, mananc salata, fac o ora de sport, o baie lunga, ma uit la un film si ma culc. Singurele iesiri din normal sunt cele in care dau iama in ciocolata si apoi imi petrec restul timpului facandu-mi procese de constiinta si numarandu-mi colaceii de pe burta. De-ar fi sa-mi reproduc grafic ultimele saptamani din viata, as desena o dunga orizontala pe un EKG.
Bate in miezul noptii, iar eu incerc sa citesc un curs de anatomie pentru examenul de la sfarsitul saptamanii. Ma enerveaza cursul mai mult decat m-as fi asteptat.
Astazi, printre sutele de inimioare, melodii si mesaje siropoase de pe Facebook, s-a strecurat si un clip care mi-a intors ziua cu susul in jos si apoi cu josul in sus:
Am prins-o de dimineata pe Mitzi Pizi in timp ce bea apa din vasul de WC. Am paralizat! Eu dorm bot in bot cu pisica asta! E cea mai delicata, cea mai buna, cea mai dulce si (culmea!) cea mai frumos mirositoare fiinta din Univers. Am sperat ca e prima si ultima data cand face asa ceva si mi-am promis sa tac chitic, sa nu spun nimanui ca pisica mea e o tomberoniera. Insa apoi am avut o idee si am simtit nevoia sa o impartasesc.
Am vazut aseara un film haios – An bisect / Leap Year (pe care vi-l recomand intr-o seara cu fetele) in urma caruia am ramas cu o intrebare foarte interesanta: Daca ti-ar lua foc toata casa si ai avea numai 60 de secunde pentru a lua ceva, ce ai alege sa salvezi?
Raspunsul meu a venit aproape instant: as lua-o pe Mitzi Pitzi si, daca as mai avea timp, as salva si hardul cu texte si poze.
Tu ce ai lua?
Miercuri, 12:30 pm
Pe Dealul Negru a fost soare, desi pe autostrada Bucuresti-Pitesti am trecut printr-o ceata groasa. Acum, in vreme ce Valea Oltului ni se desfasoara in fata, gandurile si-au incetat pauza si imi zornaie in cap precum cioburi ale unei oglinzi sparte. Cioburi care s-au raspandit in lume, cioburi care slutesc, cioburi care inteapa.
Se spune ca atunci cand il intalnesti… ei bine, pur si simplu il recunosti. Ceea ce, in teorie, suna minunat. Numai ca eu l-am recunoscut in fiecare barbat pe care l-am iubit vreodata.
Cu numai o zi in urma subsemnata era in mare tremur. Cutreierand piata cu disperarea unei fete batrane in cautarea ultimul fir de busuioc din toata zona de nord a Bucurestiului, am intalnit o babuta simpatica dornica sa-mi vanda planta fermecata ce urma sa imi arate in noaptea de Boboteaza chipul sortitului meu. I-am luat tot busuiocul pe care il mai avea si am plecat fericita spre casa.
Este prima seara in care stau singura in foarte multe vreme. Atat de multa incat nu mai stiu. Sa fie o luna, sa fie doua?
La inceput, a fost el. Prezent seara de seara pe la mine. Doar asa, “in trecere”, “la un pahar de vorba”. Iar dupa ce el a incetat sa-si mai bea paharele cu mine si au inceput sa curga cuvintele mincinoase si gandurile ascunse, stricate si murdare (ori poate abia atunci le zaream eu), in jurul meu si-au facut de lucru ca prin minune toti prietenii mei (deodata sau cu randul) pentru a-mi tine de urat si de paza venelor. Rezultatul a fost unul voios, hipercaloric si alcoolizat.
A venit si vremea adunarilor si scaderilor. Si cum stau tare prost la matematica si am multe de calculat, m-am apucat din timp. De cateva saptamani bune ca sa fiu sincera. Ce-am facut in 2010? Dumnezeule, ce n-am facut?!
* foto de la Stefan ;))
De ceva vreme ma simt aterizata intr-o telenovela trasa de par. De fapt, eu n-am aterizat nicaieri. Am incetat in urma cu ceva timp sa-mi caut problemele cu lumanarea de botez. Acum sunt doar pamantul blestemat din taramul lui Oz peste care a aterizat Dorothy. Ma simt lovita in moalele capului, carand pe umeri niste probleme scoase din alta lume, din alt Univers pe care eu nu reusesc sa-l cunosc sau sa-l inteleg. Si pot sa accept orice in lume, cata vreme inteleg. Dar am ajuns in cele din urma in punctul in care mintea mea nu mai reuseste sa proceseze informatia. Priveste uimita chineza vietii mele si-mi sopteste uimita “fugi fato, fugi departe, ca aici nu-i pentru tine!”.
Se spune ca o pisica ilustreaza personalitatea stapanului sau. Eu cred cu tarie ca e adevarat, desi cateodata cand o studiez pe mitzi-pitzi ma ia cu ameteala gandindu-ma ca ea ar putea fi o oglinda a mea.
E o pisica blanda. Ceea ce astazi as putea spune despre mine. Cei care ma cunosc de cativa ani buni m-ar caracteriza drept nebuna, isterica, impulsiva, complet sarita de pe fix. Asa e, ori cel putin asa era in urma cu ceva timp. De vreun an insa, simt ca m-am schimbat mult. Gasesc practic imposibil sa mai tip la cineva. Prefer sa tac si sa procesez inainte de a spune, de a raspunde, de a ma razbuna. Iert usor, uit repede si nu ma preocupa prea tare daca sunt luata de proasta, pentru ca eu ma conving ca sunt doar buna. Asa ca da, as putea spune ca sunt blanda. Ca nu-mi place sa zgarii sau sa musc, nici macar cand cineva ma jughineste pana la exasperare.
Cred ca abia dupa ce te-ai lovit zdravan de toate pragurile care ti-au iesit in cale inveti ceva serios. Nu, lectia nu este sa pleci capul. Fiindca daca ai lasa privirea in jos, n-ai mai vedea in fata. Te-ai concentra la varfurile pantofilor, ai verifica permanent gropile din asfalt si te-ai lasa dusa de multime fara sa privesti in jur.
Cateodata mi-e ciuda pe mine de nu mai pot. Pentru ca am un obicei prost, de care incep sa scap de ani de zile si nu reusesc, de a porni certuri numai din dorinta de a obtine confirmari. Pornesc uneori o adevarata furtuna din nimic. Ma enervez si fulger si ma intarat singura dintr-o tampenie si ma conving in primul rand pe mine insami ca detin un motiv grozav de cearta.
Sursa: http://www.pidjin.net/2010/11/15/all-im-offering-is-the-truth/
